Ploua...

Sunt balanţă,după cum am mai spus. M-am născut toamna, când frunzele îşi luau adio de la crengi şi zburau prin lume, recunoscând minciuna spusă de vânt deabia când ajungeau în noroi, toamna când florile işi plecau capetele spre ţărâna care i-a născut, atunci când viaţa se refugia în somn, ca în sicriu şi Dumnezeu , cu nesfârşite lacrimi, încerca să spele păcatele de un an a lumii ...atunci m-am născut. E de mirare că ador ploaia? Îmi aminteşte de toate fostele iubiri, inimi strivite sub paşi greşit făcuţi, a trecut însa suficientă vreme cât să pot zâmbi, uneori, amintirilor durerilor de cândva. Eram copil înca...şi ploua afară. Era toamnă în jur şi-mi picurase in suflet nostalgia toamnelor de cândva, amintiri de când eram un puşti bălai pierdut printre munţi şi oameni mari. Eram copil încă şi mergeam de la servici,după o nesfârşit de lungă noapte, spre casă. Şi ploua. Hainele ude se lipiseră de mine, părul, în pleoştite şuviţe, îmi atârna în neorânduială, dar eu eram departe şi era miez de vară ,cald afară şi nori negri, grei împânzeau cerul. Cuţite de lumină spintecau văzduhul şi monstruoase fiinţe işi urlau prin tunete supărarea. Bătrânica ce m-a crescut, mă rugase să nu ies din casă, până dă ea o fugă să vadă de animale. De cum a plecat ea, am evadat şi eu. Printre stropi mari , cât o cireaşă, am fugit pe cărarea ce începea la doar câţiva metri da căsuţa ţărănească. M-am oprit deabia la jumătatea dealului, doar pentru a mă întinde în iarbă şi a privi spre cer. Eram copil şi vroiam să-l văd pe Dumnezeu cum stoarce norii. Atunci aveam încă ochi capabili să vadă minuni, aveam vise pentru zece oameni şi linişte cât în zece morminte deşi încă n-aveam zece ani. Nu am reusit să-L vad, prea des îmi nimerea ochii cu căte un strop imens, ştiam însă că-i acolo, ştiam că veghează. Ştiam şi că va duce norii să spele şi alte locuri şi că Soarele se va întoarce alături de un curcubeu ce să marcheze paşii lui, ştiam şi că seara iar va răsturna găleata plină de stele peste cer şi că iar voi plânge de mila bietelor suflete-licurici, prinse de firmament drept pedeapsă a unor păcate de cândva. Dar a murit lumea aceea, aveam 20 de ani, veneam de la servici şi ploua. Nu mai credeam în stele licurici şi nici în Luna cap de mort, paznicul sufletelor pedepsite, nu recunoşteam în culorile răzleţe de pe cer paşii lui Dumnezeu, nu mai existau monştrii, să-şi tune supărarea si nici bătrânica aceea de căndva nu mai exista, se mutase în deal, alături de alţi bătrâni, luând cu sine liniştea şi visele mele. Lumea de atunci nu a mai fost un basm frumos spus la gura sobei. Aveam 20 de ani şi-mi lipsea întreaga minune care îmi aparţinuse cândva. Ploua şi rătăceam pe străzi, pierdut in amintiri. Absent , cu gândul dus, am intrat în vechea ceainărie. Localul era plin de fum şi de oameni refugiati aici din faţa ploii, pentru a-şi dezbate măruntele preocupări cu alţi refugiaţi. Stând pe semiîntuneric vorbea parcă fiecare cu propriul suflet. Un singul loc liber, la o masa din colţ... şi trei fete ce mă invitau prin gesturi să iau loc. Am avut ochi doar pentru una. Zile, săptămâni şi luni au trecut. Privind în ochii ei, mi-am regăsit liniştea furată, în zâmbetul ei recunoşteam urma trecerii lui Dumnezeu, ţinând-o de mână mi-am reclădit întregul eşafodaj de vise, în locul basmului am căpătat o minunată lume, a unui copil pregătit să devină adult. Ea era mai copilă, aşa că trebuia să-i port de grijă, când se lovea la mine căuta consolare, când nu înţelegea eu trebuia să fiu înţeleptul ce explică. Dacă am iubit-o? Mai mult decât îmi iubesc viata. Dacă ea m-a iubit? Nu cred că a însemnat cuvântul acesta ceva înaintea mea... S-a întâmplat însă să mă mintă. Eram şi eu copil, am inţeles deabia după alţii zece ani că ea se juca. Era îndeajuns de copil cât să se joace atât cu fericirea ei cât si cu a mea. Mă cunoştea şi totuşi nu si-a dat seama, era copil. Eram plecaţi departe de oraş, departe de viermuiala de pe străzile ce ucid intimitatea, departe de nebunia cotidiană . În creierul munţilor, la marginea unui pârâu cu ape reci şi repezi, descoperisem cândva o cabană, vara deseori devenea aceasta refugiul nostru. Uneori, daca nu mai simţeam că celălalt ne ţine de mână, aici veneam. Între copacii bătrâni ca timpul, însotiti de ciripitul păsărilor şi de zumzetul măruntelor vietăţi, când cuvintele ni se pierdeau în clipocitul apei şi-n foşnetul vântului, redescopeream mereu că suntem noi şi restul lumii, că noi doi reuşim să fim o lume întreagă şi că atunci când ne ţinem de mână nu ne mai lipseşte nimic. Stăteam în uşa cabanei strâns îmbrăţişaţi şi priveam afară. Eram captivi căci ploua. Tăceam ascultând zgomotul scos de stropi pe frunze şi bătaia ritmică a propriilor inimi. În miezul liniştii am pus o întrebare, ea mi-a răspuns. Am refuzat să mai ascult explicaţii, motive sau scuze. Mi-am luat geaca din cui, bagajul cu hainele mele de schimb şi am plecat în ploaie. Ea a rămas plângând în usa, în timp ce eu plângeam mergând pe o cărare. Am rătăcit întreaga zi prin pădure, în ploaie şi-n noroi, am dormit undeva sub cerul lui Dumnezeu şi nu am simţit nici ploaie, nici frig, nici sete, nici foame. A doua zi mi-am reluat băntuiala în ploaia mocănească ce continua să cadă fără vreun semn c-ar vrea să înceteze. Nu vroiam nimic, din întreaga lume am vrut-o doar pe ea, altceva nimic.
Nu ştiu când şi nu stiu cum am ajuns înapoi în oraş, nu ştiu nici când sau cum au trecut săptămânile care au urmat. Mi-am lăsat locul de muncă, căci n-aveam pentru ce să mai muncesc. A fost cea mai lungă perioadă din viaţa mea cănd nu am pus mâna pe-o carte dar ...cu atât mai mult pe pahar. Am renunţat destul de curând la a mă refugia in beţii şi-n nopţi petrecute mereu cu câte o altă fată. Nu avea sens să beau şi nici să iau la rând toate fetele ce-mi ieşeau în cale, durerea din pieptul meu nu înceta, nici mâna care mi se încleştase undeva peste măruntaie nu mă slăbea şi nici lacrimilor nu reuşeam să le pun stavilă. Plângeam ca un copil şi nu-mi păsa cine mă vede. Dar nu puteam ierta şi nu puteam trece peste minciuna spusă de ea mie. "Dacă m-ar fi iubit, atunci nu m-ar fi minţit"- repetam la nesfârşit ca un ceasornic vechi şi stricat, ce arată aceasi oră până la sfârşitul timpului. M-am întâlnit apoi cu fratele ei. Astfel am aflat că, atunci când el s-a întors cu prietena lui de la magazinul sătesc, o găsiră pe Ea plângând în uşă. Astfel am aflat că au mai stat două zile, timp în care ea nu a plâns doar în acele patru ore cât dormise. Că după o săptămână de stat ziua in fotoliu si privit un punct de pe perete, adormind seara plângând şi trezindu-se dimineaţa tot aşa, a cedat. Luase o supradoză de somnifere, noroc că au sesizat la timp si au dus-o la spital. Că făcuse scandal când s-a trezit. Urlase la cei din jur s-o lase dracului să moară, că asta merită si că altceva oricum nu mai vrea. Aflasem astfel si că întâlnirea mea cu fratele ei nu a fost întâmplătoare, că acesta mă căuta cu rugămintea de a merge acasă la ei, să stau de vorba cu ea. Refuza să se dea jos din pat de când a fost externata. Am mers, am vorbit. Am plâns amândoi, mi-a zis de zeci de ori ca ma iubeşte şi că dacă nu o iert atunci ea nu vrea să mai continue, că atunci când nu sunt lângă ea, parcă nici nu mai trăieşte. I-am zis şi eu că o iubesc, i-am zis şi că mă cunoştea, ştia că nu mint şi nu tolerez minciuna din partea nimănui, i-am zis şi că imi petrec nopţile rătăcind ca un somnambul pe străzi, că plâng din oră-n-oră şi că am încercat s-o uit în braţele altora, i-am zis însă şi că nu pot trece peste minciuna ei, că de ar fi să înnebunesc de dorul ei vreodată, de ar fi să-şi facă inima mea, drum spre suprafaţă rupându-mi coastele, pentru a-mi arăta că o vrea numai şi numai pe ea, tot nu pot. Că dacă aş ierta minciuna, ar însemna să nu mai fiu eu, iar eu nu pot fi, nici mort si nici viu, altcineva decât sunt. În ziua aia mi-am făcut bagajele şi am plecat în lumea largă, poate speram că pot lăsa durerea acasă, poate speram că noutăţile mă fac să uit. Nu s-a întâmplat nici una din astea. I-am purtat imaginea cu mine pe cărări străine, în fiece zâmbet recunoşteam zâmbetul ei şi-mi aminteam, în spatele liniştii absolute ori în mijlocul zgomotelor cotidiene eu recunoşteam mereu şoapta ei şi-mi aminteam, fiecare floare pe care o vedeam, de ea imi amintea, căci toate florile pentru ea înfloreau, când ploua pe ea mi-o închipuiam ocolind băltoacele, când ma uitam la un film pe ea mi-o inchipuiam c-o îmbrăţişez, în toate hainele atârnate prin magazine, în gândul meu eu pe ea o îmbrăcam, adormeam cu ea şi mă trezeam cu ea, mereu şi mereu cu ea. Au trecut ani mulţi de atunci. Rănile s-au cicatrizat. M-am decis într-o zi că-i timpul să mă însor. În ziua cununiei civile, înainte de a intra în sala de protocol, mi-am aruncat privirea pe tabelul unde se afişa lista cununiilor programate pentru ziua aia, mai bine n-o făceam. Ea avusese cununia cu două ore înaintea noastră, iar eu am intrat şi am făcut pasul spre viaţa alături de altcineva, cu gândul la ea. Zâmbesc în pozele de la cununie, dar aia doar eu o ştiu, că ei îi zămbeam în găndul meu. Ea se măritase cu un om care îmi seamănă îndeajuns de mult cât să fie deseori confundat cu mine, atât de către prietenii mei, cât şi de prietenii ei, un om căruia , din greşeală, uneori şi ea i se adresa pe numele meu. Timpul cum nu stă niciodată pe loc, anii mi-au adus mie o altă tură de rătăcire prin lume, mi-au adus destrămarea căsniciei, iar ei, i-au adus un copil. Când ultima dată s-a întâmplat să ne întălnim ploua. Eram în trecere prin oraşul tinereţii mele, aveam treburi de rezolvat, multe şi mărunte. În mijlocul parcului treceam doar eu şi foarte rar căte un om cu umbrelă. Plouată a apărut, venind din direcţia opusă. Ne-am oprit pentru câteva clipe la vechea ceainărie, cât să schimbăm un gând şi-o vorbă. După atâţia ani, am întrebat-o dacă m-a iubit întradevăr. Nu mi-a răspuns nimic,în locul cuvintelor mi-am găsit răspunsul în acea unică lacrimă amară ce i-a apărut în ochi şi i-a traversat obrazul înainte să apuce s-o şteargă. După atâţia ani, m-a întrebat şi ea dacă am iubit-o cu adevărat. Eu i-am răspuns că sunt lucruri care ţin o viaţă, lucruri care vor trece doar odată cu trecerea mea. Mi-a zâmbit şi din felul cum mă privea am ştiut, va plânge iar, imediat ce nu o văd.
La despărţire m-a întrebat dacă stau iarăşi în oraşul nostru şi dacă ne mai întălnim.I-am răspuns zâmbind, mai in gluma mai in serios, că voi fugi iarăşi departe, căci din două întălniri consecutive ale noastre, nu s-ar naşte nimic bun, nimănui. Stăteam afară în ploaie şi am dat s-o pup pe obraz, dar s-a nimerit ca tocmai atunci să se mişte. Aşa i-am nimerit buzele şi acel pupic nevinovat s-a transformat într-un sărut, nu atât de lung cât să zică cineva că nu a fost greşeală, nici atât de scurt cât să fi fost doar o întâmplare. Doar exact atât… cât să încerce să-mi sară inima din piept, doar atât cât s-o apuce plânsul, doar atât cât să plec eu pierdut în trecut, în ceţuri de noiembrie mort, în ploi reci de toamnă târzie, doar atât cât să rămână ea pe loc, privind un punct în urma mea... Plouă uneori şi eu nu pot sta în casă, plouă şi mă cheamă străzile să băntui în compania unor fantome ale tinereţii apuse,plouă şi sunt copil in gânduri, alerg pe dealuri să-l pândesc pe Dumnezeu, intru în ceainării vechi şi o reîntâlnesc pentru întâia oară, plouă şi o las iarăşi plângând, în pragul unei uşi, plouă şi îmi vine şi mie a plânge, plouă şi ştiu că ea, acolo departe, în ploaie stând, priveşte înca spre mine. Plouă şi stau privind în gol, plouă şi aştept ca viata să-mi treacă, nimic sa nu mai doară şi întrebări să n-am.
Voi fi căndva altul decăt sunt ?