M-am mutat

cu căţel, cu purcel, mi-am luat toate catrafusele şi m-am cărat pe wordpress.
Mă găsiţi aici:
Balinferi’s Blog

Grasu' -poveste celor mari şi mici

Era începutul iernii şi eu veneam spre casă de la servici, obosit după o zi de muncă. Gândurile îmi erau risipite , făceam pas după pas,mecanic. Nu observam mai nimic din ce era în jurul meu, cum se întâmplă de regulă când plouă. Priveam mai mult în mine decât în afară şi eram îndeajuns de pierdut în amintirile mele cât să nu simt nici vântul ce adia undeva în pragul celor 2-3 grade peste zero. Ştiam că peste noapte ploaia asta de mijloc de noiembrie, pe nesimţite se va transforma în lapoviţă şi dimineaţa următoare sunt şanse mari să avem parte deja de prima ninsoare. Am zâmbit amintirii trezite de acest gând. Amintirea bunicului meu, mort de atâţia ani. El ştia foarte puţine cuvinte în româneşte, era genul acela de secui care a ieşit din satul său doar atunci când a fost obligat, de exemplu când l-au dus pe front în al doilea război sau atunci când l-au târât până în partea asiatică a fostei Uniuni Sovietice, ca prizonier de război. Până şi în oraşul în care noi locuiam, orăşel ascuns în munţii Apuseni, cu oameni calmi, molcomi, cuminţi, a venit doar forţat de împrejurări. Murise bunica mea de câţiva ani şi el nu avea pe nimeni în afara noastră. Vara prefera să stea prin satul său natal, se descurca de bine de rău cu ajutorul vecinilor, iarna însă nu avea de ales şi se muta la noi. Avea cataractă la ambii ochi aşa că nu vedea nici cât să aprindă focul ... . Ei bine, de el mi-am amintit. În prima iarnă când venise să stea la noi, auzise la ştiri rubrica Meteo. Înţelegea doar câteva cuvinte, restul le ghicea. Când bine, când rău. Meteorologii anunţaseră vreme urâtă, lapoviţă şi ninsoare în toată ţara. Bunicul meu înţelese că se va împărţii şliboviţă şi unsoare cetăţenilor, se gândea el că de 1 Decembrie, nu de alta dar sensul cuvintelor lapoviţă şi ninsoare nu-i erau clare. Am râs mult şi bine când mi-a tradus bunicul propria previziune privind vremurile, totuşi nu chiar cât râsesem la o afirmaţe a mamei mele. Ea vorbeşte româneşte numai că învăţase limba strict după ureche, aşa că uneori face greşeli cât se poate de hazlii. Îmi spusese, de exemplu, la un moment dat că trebuie urgent să adunăm covoarele puse la uscat pe balcon deoarece vine "furtunul". Venea furtuna. Aşa aflasem cu o altă ocazie că vecinul tăiase o bucata de un metru şi ceva din "furtună" atunci când ea i-l dăduse cu împrumutul. Ultima perlă a ei a fost când îi ceruse fratelui meu să-i completeze nişte formulare pentru că se "mărită" pensia lui tata. S-a şi "măritat", dar numai cu un milion.
Plăcute aduceri aminte, mai ales după o zi obositoare, când în ploaia rece paşii mă purtau spre casă. Din visarea mea am fost trezit de un glas deabia când ajunsesem în faţa blocului unde stau. Mă striga cineva. Nu pe nume, nici gând. Dar cum nu era nimeni altcineva în apropiere numai de mine putea fi vorba. Mă uitam în stânga şi-n dreapta dar nu vedeam pe nimeni. Am dat să plec, dar am fost iarăşi strigat.
- Miau, miau, miiiiiiaaaaauuuu.
Un singur loc era unde ar fi putut sta ascuns gălăgiosul ăsta, aşa ca m-am aplecat lângă maşina din parcare şi mi s-a confirmat bănuiala. Aici era vinovatul. Mai exact vinovata. Vina ei, căci era pisicuţă şi nu motan, era acela că-i era foame şi nu avea stăpân. Aşa că striga la trecători, poate -poate se opreşte cineva şi poate-poate în loc să dea cu piatra sau cu piciorul, umblă puţin în plasă şi scoate ceva digerabil. Am zâmbit iar, acum amintirii tipului din poveste, cel care oprise un trecător să-i spuna că în cazul în care are un foc să-i dea şi-o ţigara că de foame ar bea ceva şi nu ştie unde doarme la noapte. Cam aşa era şi pisicuţa asta, cu diferenţa că ea nu ştia nici să vorbească, o ţinea una şi bună cu miau-miau şi din asta trebuia dedus tot. Cum învăţasem înca din copilărie limbajul unor astfel de creaturi, reuşisem să înţeleg ce vroia. Problema era doar că nu aveam nimic de mâncare la mine. Tot ce puteam să-i ofer era o mângâiere, decât nimic mai bine şi atât, aşa că am tras-o afară de sub maşină. Mi s-a cuibărit imediat în braţe, la căldură, deşi iniţial se împotrivise. O pisicuţă gri, tigrată, lungă, slabă, amărâtă. Vai de mama ei. Cred că nu mâncase din clasa a doua după cât era de disperată. Ce să pot face dom'le cu ea? S-o iau acasă nu se poate, mă scoate nevasta cu ea cu tot pe preş. S-o las în strada acum în prag de iarnă, fără pic de mâncare, fără adăpost, parca nu mă lăsa inima. Până una- alta hai să-i fac rost de mâncare. Ştiind obiceiul pisicesc de a căuta imediat un adăpost mai bun dacă îi dau drumul, m-am decis să nu o las din braţe până nu am ce să-i dau. M-am dus aşadar cu pisica până la magazinul din apropiere. Aveau mâncare pentru animale aşa că i-am cumpărat un pliculeţ de Whiskas. Sau Kitekat. Sau altceva de genul ăsta. Ne-am plimbat împreună înapoi în faţa blocului. De fapt m-am plimbat eu, ea se lăsa cărată. Odată ajunşi am căutat printre gunoaiele ce împânzesc din abundenţă străzile noastre o pungă mai curată şi pe asta i-am servit cina. Probabil i-a fost şi mic dejun şi prânz, dacă e să judec după viteza cu care dispăreau bucăţile de cărniţă în sos sub mustăcioare. Am stat până a terminat de mâncat, ca nu cumva vre-un câine aflat în trecere s-o omoare profitând de neatenţia ei de moment. Când a terminat am dat să plec, dar se părea că m-am ales cu un prieten. Se ţinea după mine. Am lăsat-o să între în scară. În lift nu i-am dat voie aşa că a ramas la parter. M-am întors de la etajul 4, nu de alta dar mi-am adus aminte de cei trei golani daţi la ştiri de curând care omorâseră o pisicuţă în bătaie când au prins-o în scara blocului şi amărâta nu avea unde să se ascundă. Aşa că am scos-o afară din bloc, cum s-a descurcat până acum s-o descurca şi în continuare. Nu aveam de ales, nici cu cea mai mare bunăvoinţă nu pot să fiu eu stăpânul tuturor câinilor şi pisicilor vagaboande. După câtă minte am, aş fi în stare să încerc măcar, soţia mea intervine însă mereu la timp şi-i hotărâtă să-şi impună punctul de vedere la acest capitol. Nu-mi rămăsese decât să sper că se va descurca în stradă până i se face cuiva milă de ea şi o primeşte în casă.
Speranţele mele păreau deja să se împlinească, nu de alta dar era o supravieţuitoare. Dupa două-trei săptămâni încă o întâlneam în faţa blocului când plecam dimineaţa sau când reveneam acasă. Se instalase în zonă. Descoperise locuri unde să se ascundă şi s-ar părea că avusese norocul să dea peste o zonă nerevendicată de nici o altă pisică. Judecând după urmele rămase pe asfalt sau după numărul hârtiilor unsuroase, eram tentat să cred că nu sunt singurul care îi dă să mănânce. De câteva ori am întâlnit-o în scară, dovadă a faptului că şi alţii îi dădeau drumul înăuntru când vroia să intre. La un moment dat am surprins-o coborând de undeva de sus. Mai târziu am aflat că fusese primită în casa cuiva, la etajul 8. Nu definitiv , nici gând. I se permitea doar să intre seara, să doarmă în hol şi era scoasă afară dimineaţa. Un fel de adăpost al săracilor, că doar aici se procedează aşa, seara sunt doritorii lăsaţi să intre şi li se repartizează un pat, dimineaţa sunt scoşi toţi afară şi seara dacă se întorc au iar şanse să prindă un loc călduţ.
Lucrurile evoluează însă şi fac asta de regulă în cel mai neaşteptat mod. În cazul acesta, imprevizibilul s-a produs. De fapt pisicuţa asta, lungă, slabă, amărâtă, aştepta puişori. La cât era de costelivă nici nu se observa pe ea că ar avea astfel de intenţii, cu atât mai mare fusese surpriza vecinei, când, într-o dimineaţă, în locul pisicuţei găsise o întreaga familie fericită. Asta da pachet promoţional. Primeşti o pisică şi te alegi cu cinci. Da dom'le, făcuse amărâta asta patru puişori. Cât nişte sărmăluţe. Creaturi neajutorate, cu ochişorii încă închişi, incapabili să umble ci doar să se târască. Unicul lor talent era acela de a găsi sursa de măncare, aşa că se ingrămădeau buluc sub burtica uscată a mamei lor. Săraca însă fiind şi ea subnutrită nu avea de unde să producă lapte. Trebuiau urgent luate măsuri, mai ales că femeia ţinuse să rămână fidelă obiceiurilor sale şi continua să scoata pisica din casă dimineţa. Aşa am ajuns să-i dau de mâncare la uşa nostră. Având în vedere că pisica avea acum răspundere pe cap, în persoana celor patru sărmăluţe, a fost şi nevasta mea de acord că trebuie s-o ajutăm. I-am mărit aportul caloric şi drept urmare puişorii începuseră să se rotunjească.
Pe la jumătatea lui februarie, femeia care oferise adăpost provizoriu pisicii, reuşise să-i plaseze puii la diferite cunoştinţe. Rămăsese unul singur pe care se hotărâse ea să-l păstreze, odată cu acestă decizie o luase însă şi pe aceea de a nu mai primi în casă pe cea care-i făcuse surpriza. Degeaba urca pisica la ea şi mergea la uşă căutându-şi puişorii că nu era lăsată înăuntru şi nici mâncare nu mai primea. Venea aşadar la uşa noastră şi răcnea cât o ţineau plămâniţii. Când deschideam, o găseam pe prag, lipită de uşă. Îi dădeam să mănânce, dar înainte de a se arunca pe mâncare făcea o serie de opturi printre picioarele mele, după obiceiul pisicesc şi povestea în limba ei câte î se întâmplaseră de când nu ne-am văzut. Avea un mod de a mieuna ce amintea foarte mult de articularea unor cuvinte, nu zicea doar miau-miau. Uneori era doar mau, alteori mimimiau. Cunoştinţele mele privindlimbajul pisicesc nu erau suficient de avansate cât să pot face o traducere exactă, dar de bine de rău reuşeam să înţeleg esenţa şi anume faptul că noi eram prieteni.
Următorul pas a fost meritul copilului. Adică a copilei. Adică a Gabrielei. Ea o văzuse într-o zi în uşa noastră şi fără să ştie că-i dau cu regularitate să mănânce i-a dat drumul în casă. Îi sunt şi ei la fel de dragi animalele ca şi mie. Cum îi sunt dealtfel şi soţiei mele, mamei Gabrielei, numai că ea a fost mereu de părere că nu au ce căuta animalele în apartament. Uite totuşi că pisica asta îşi găsise ceva de căutat chiar la noi în casă. Nu a trebuit eu să intervin în nici un fel, de data asta tratativele au fost purtate între Gabriela şi Any. Au convenit să fie lăsată pisica în casă până mănâncă. Apoi "stop,eject". Fară "play" prin casă. Aşa a şi fost câteva zile, vreo trei săptămâni. Fiind însă iarnă, frig afară de numa', zăpadă mare şi un vănt subţire ce răscolea fulgii deja aşezaţi, dar mai ales tăia respiraţia la om când ieşea afară,deşi calendarul zicea că suntem în martie...i se făcuse milă şi soţiei de biata pisică. A lăsat-o să doarmă în hol, măcar noaptea să nu tremure de frig şi de frica câinilor. Azi aşa, mâine aşa şi hopa-ţupa, până să ne dezmeticim noi, adică eu şi Gabriela, s-a şi format o relaţie specială între Any şi pisică. Cum una ca asta? Simplu, pisica o auzise pe Gabriela spunând mamă şi a apucat-o să zică şi ea. Când o vedea pe Any fugea la ea şi răcnea în disperare "Ma-ma, ma-ma, mamamamamamama". Apoi i se răsturna la picioare şi avea pretenţia să fie mângâiată. Cum să nu te ataşezi de ea?
Drept urmare, atunci când pisica noastră a plecat şi dusă a fost câteva zile, a început Any să se agite. Până la urmă a zis-o:
- Sper că nu a păţit ceva pisica mea!
Poftim evoluţie! Din pisică vagaboandă direct "pisica mea". Dar aşa-s pisicile, ştiu ele la care uşă trebuie căntat. În orice caz, atunci când într-un târziu s-a decis să apară iar la uşa noastră, Any a zis că nici nu o mai lasă afară, să nu cumva să dispară.
Credeam că ne-am făcut cu o pisică, dar era deabia începutul. După cum aveam să aflu mai încolo, de fapt pisica noastră se făcuse cu nişte oameni...
Aşadar se emancipase. Urcase dom'le pe scara socială, nu era o vagaboandă oarecare ci devenise pisică ce are domiciliu. Odată cu acest lucru s-au impus însă şi nişte măsuri. Ca de exemplu vizita la veterinar, pentru o mică intervenţie. Atât cât să ne asigurăm că nu intră în călduri să facă pe aici ca Axl Roses în November Rain, acolo către final. A fost anesteziată şi sterilizată. Când am adus-o acasă era încă leşinată. Şi-a revenit într-un târziu, s-a ridicat nesigură pe picioare, a făcut vreo trei paşi apoi şi-a dat drumul într-o parte şi a adormit. În clipa aceea parcă a dat o bombă, s-a apucat să plângă şi Any şi Gabriela. "Aoleu că a murit". Până nu am trezit săraca suferindă, nu a fost chip să le mai conving că-i vie. Atunci când au văzut-o iarăşi bântuind încoace şi încolo prin casă, s-au liniştit. Chiar râseseră pe seama ei că arăta din cale afară de caraghios cu cămăşuţa specială care o împiedica să-şi lingă operaţia. Aşa-numita cămăşuţă era de fapt o bucată de cerşeaf cu patru găuri pentru lăbuţe, marginile tăiate franjuri şi legate laolalta peste spate. Aşa că acei ciucuri peste spatele pisicii îi dădura aspectul unui dinosaur de cândva, ştiţi chestiile alea verzi, cu zimţi pe spate...
S-ar părea însă că medicul veterinar ori îşi cunoştea meseria prea bine ori nu şi-l cunoştea suficient. Făcuse o greşeală pe undeva. Odată cu sterilizarea pare să-i fi îndepărtat şi ceva din minte, ea pisică adultă, de vre-o 4-5 ani dăduse în mintea puilor. Nici nu i se vindecase bine operaţia şi se dădea deja de-a tavăliciul prin casă. Apoi mergea pe balcon şi trăgea câte o mamă de bătaie florilor care îndrăzneau să mişte. O enerva cel mai mult o plantă cu frunze lunguieţe, yucca se numeşte din câte ştiu. Asta a luat de câteva ori bătaie cu lăbuţele, apoi a fost odată muşcată. Cum frunzele aveau gust dulce, a sfârşit măncată. Pe când ne-am dezmeticit noi în privinţa preocupărilor pisicii, rămăsese din plantă doar un ciot. Odată cu reîntoarcerea la copilărie, pentru pisica asta începuse o nouă eră şi în privinţa alimentaţiei. Dacă înainte mânca şi coajă de salam şi era fericită, acum începuse să facă nazuri. Am ajuns cu ea în scurt timp să trebuiască să-i luăm numai hrană uscată, grăunţe din acelea cum se găsesc în orice pet-shop. Culmea, că deja cunoştea şi preţurile. Dacă bobiţele cumpărate nu aveau preţul peste 150 mii de lei la kilogram, atunci se uita numai la ele cu scârbă şi nici gând să mănânce. Începuse şi să ia proporţii.La început se rotunjise puţin, cât să nu i se vadă coastele, apoi începuse să facă un picuţ de burtică, ceva slăninuţă pe spate. Viaţă de baştan, nu altceva! Mâncărica mâncărică, joaca joacă şi somnicul liniştit cu cu tors pisicesc înainte şi sforăit zgomotos mai târziu. După câteva luni nu mai era doar lungă, ajunsese să fie şi groasă. Îşi făcuse obiceiul de a ieşi în calea omului şi de a i se răsturna în faţă pretinzând atenţie. I se cuvenea, aşa că avea parte. Cum îmi era tare dragă o alintam, aşa îi spusesem odată în glumă "Grasu-compasu' ,mătură cu nasu' " . I s-a lipit numele. Ne-am obişnuit să-i spunem Grasu' în ciuda faptului că ea e pisicuţă şi nu motănel. Eh, după cum zisese şi Any, de când a fost operată chiar nu mai contează. Împortant e doar că ştie că-i vorba de ea şi vine fuga-fuguţa.
Acum? E stăpâna casei. Convinsă în sinea ei că ea ne ţine pe noi şi că face acest lucru numai pentru că noi ajungem la dulăpiorul unde izvoreşte mâncarea. Atunci când se face ora ei, dacă am uitat cumva, atunci iau bătaie. Nu, nu bătaie de aia care să doară, ci doar bătăiţă care să mă facă să ţin şi mai mult la ea. Vine în spatele meu, cum stau în faţa calculatorului, se ridică pe lăbuţele de dinapoi şi cu perniţele lăbuţelor din faţă îmi trage câteva peste spate. Apoi se duce tacticos în bucătărie şi priveşte insistent uşiţa unde-i mâncarea ei. Uneori o apucă joaca şi se pune pe un mau-mau necăjit, cât să ne facă s-o căutăm. Iar ea se ascunde. Are 14 kilograme, aşa că pare mai degrabă un pui de tigru sau cel puţin de leopard decât pisică domestică. Totuşi, în ciuda dimensiunilor ei absolut ieşite din comun, ea-i convinsă că ascunzându-se în spatele perdelei de la duş nu o vede nimeni. Ascunderea asta constă în a-şi băga capul după perdea. Tactica ştruţului,dacă eu nu-i văd, atunci nici ei nu mă văd. Oricum, ea-i convinsă în continuare că-i mică, de asta şi încercă să se bage în fiece cutie de carton, chiar dacă nici capul nu-i încape. Uneori plânge în faţa dulapului şi nu se potoleşte până nu-i deschide cineva uşa. Atunci intră şi se aşează tacticos cu capul în pantofii soţiei, ori se droghează cu bocancii mei de iarnă. Dacă găseşte vre-un obiect pe jos, atâta se joacă cu el până îl bagă sub canapea. De regulă face depozit de mărunţişuri pe aici, zeci de pixuri, creioane (astea le fură de pe biroul meu), dopuri (le scoate din găleată) şi mai nou descoperisem chiar şi memory stick-ul pus la păstrare. Când vine cineva la noi atunci se dă în spectacol ca orice copil răsfăţat, se tăvăleşte pe jos, înhaţă obiecte, se răstoarnă pe spate şi le dă în bicicletă. Oricine bate la uşă, Grasu'-i prezent acolo, trebuie să vadă. Aşa se întâmplase şi de fugise poştaşul din faţa uşii speriat fiind de dimensiunile neaşteptate ale Grasului. Degeaba îi spusesem că-i pisică, omul rămăsese sceptic şi supraveghea cu atenţie fiecare miscare simţindu-se ameninţat.
De ce v-am povestit toate astea? Doar aşa, să ştiţi şi voi la ce să vă aşteptaţi dacă vă opriţi când vă strigă cineva pe stradă. Eu vă sfătuiesc în orice caz să nu treceţi pe lângă aceste mărunte creaturi ca şi cum nu ar exista, indiferent că-s pisici sau câini, aşa cum sunt ei vă pot umple casa şi viaţa pe care cu siguranţă le simţiţi uneori pustii. Noi ştim deja că fără Grasul nostru nimic nu ar mai fi la fel...