M-am mutat

cu căţel, cu purcel, mi-am luat toate catrafusele şi m-am cărat pe wordpress.
Mă găsiţi aici:
Balinferi’s Blog

Grasu' -poveste celor mari şi mici

Era începutul iernii şi eu veneam spre casă de la servici, obosit după o zi de muncă. Gândurile îmi erau risipite , făceam pas după pas,mecanic. Nu observam mai nimic din ce era în jurul meu, cum se întâmplă de regulă când plouă. Priveam mai mult în mine decât în afară şi eram îndeajuns de pierdut în amintirile mele cât să nu simt nici vântul ce adia undeva în pragul celor 2-3 grade peste zero. Ştiam că peste noapte ploaia asta de mijloc de noiembrie, pe nesimţite se va transforma în lapoviţă şi dimineaţa următoare sunt şanse mari să avem parte deja de prima ninsoare. Am zâmbit amintirii trezite de acest gând. Amintirea bunicului meu, mort de atâţia ani. El ştia foarte puţine cuvinte în româneşte, era genul acela de secui care a ieşit din satul său doar atunci când a fost obligat, de exemplu când l-au dus pe front în al doilea război sau atunci când l-au târât până în partea asiatică a fostei Uniuni Sovietice, ca prizonier de război. Până şi în oraşul în care noi locuiam, orăşel ascuns în munţii Apuseni, cu oameni calmi, molcomi, cuminţi, a venit doar forţat de împrejurări. Murise bunica mea de câţiva ani şi el nu avea pe nimeni în afara noastră. Vara prefera să stea prin satul său natal, se descurca de bine de rău cu ajutorul vecinilor, iarna însă nu avea de ales şi se muta la noi. Avea cataractă la ambii ochi aşa că nu vedea nici cât să aprindă focul ... . Ei bine, de el mi-am amintit. În prima iarnă când venise să stea la noi, auzise la ştiri rubrica Meteo. Înţelegea doar câteva cuvinte, restul le ghicea. Când bine, când rău. Meteorologii anunţaseră vreme urâtă, lapoviţă şi ninsoare în toată ţara. Bunicul meu înţelese că se va împărţii şliboviţă şi unsoare cetăţenilor, se gândea el că de 1 Decembrie, nu de alta dar sensul cuvintelor lapoviţă şi ninsoare nu-i erau clare. Am râs mult şi bine când mi-a tradus bunicul propria previziune privind vremurile, totuşi nu chiar cât râsesem la o afirmaţe a mamei mele. Ea vorbeşte româneşte numai că învăţase limba strict după ureche, aşa că uneori face greşeli cât se poate de hazlii. Îmi spusese, de exemplu, la un moment dat că trebuie urgent să adunăm covoarele puse la uscat pe balcon deoarece vine "furtunul". Venea furtuna. Aşa aflasem cu o altă ocazie că vecinul tăiase o bucata de un metru şi ceva din "furtună" atunci când ea i-l dăduse cu împrumutul. Ultima perlă a ei a fost când îi ceruse fratelui meu să-i completeze nişte formulare pentru că se "mărită" pensia lui tata. S-a şi "măritat", dar numai cu un milion.
Plăcute aduceri aminte, mai ales după o zi obositoare, când în ploaia rece paşii mă purtau spre casă. Din visarea mea am fost trezit de un glas deabia când ajunsesem în faţa blocului unde stau. Mă striga cineva. Nu pe nume, nici gând. Dar cum nu era nimeni altcineva în apropiere numai de mine putea fi vorba. Mă uitam în stânga şi-n dreapta dar nu vedeam pe nimeni. Am dat să plec, dar am fost iarăşi strigat.
- Miau, miau, miiiiiiaaaaauuuu.
Un singur loc era unde ar fi putut sta ascuns gălăgiosul ăsta, aşa ca m-am aplecat lângă maşina din parcare şi mi s-a confirmat bănuiala. Aici era vinovatul. Mai exact vinovata. Vina ei, căci era pisicuţă şi nu motan, era acela că-i era foame şi nu avea stăpân. Aşa că striga la trecători, poate -poate se opreşte cineva şi poate-poate în loc să dea cu piatra sau cu piciorul, umblă puţin în plasă şi scoate ceva digerabil. Am zâmbit iar, acum amintirii tipului din poveste, cel care oprise un trecător să-i spuna că în cazul în care are un foc să-i dea şi-o ţigara că de foame ar bea ceva şi nu ştie unde doarme la noapte. Cam aşa era şi pisicuţa asta, cu diferenţa că ea nu ştia nici să vorbească, o ţinea una şi bună cu miau-miau şi din asta trebuia dedus tot. Cum învăţasem înca din copilărie limbajul unor astfel de creaturi, reuşisem să înţeleg ce vroia. Problema era doar că nu aveam nimic de mâncare la mine. Tot ce puteam să-i ofer era o mângâiere, decât nimic mai bine şi atât, aşa că am tras-o afară de sub maşină. Mi s-a cuibărit imediat în braţe, la căldură, deşi iniţial se împotrivise. O pisicuţă gri, tigrată, lungă, slabă, amărâtă. Vai de mama ei. Cred că nu mâncase din clasa a doua după cât era de disperată. Ce să pot face dom'le cu ea? S-o iau acasă nu se poate, mă scoate nevasta cu ea cu tot pe preş. S-o las în strada acum în prag de iarnă, fără pic de mâncare, fără adăpost, parca nu mă lăsa inima. Până una- alta hai să-i fac rost de mâncare. Ştiind obiceiul pisicesc de a căuta imediat un adăpost mai bun dacă îi dau drumul, m-am decis să nu o las din braţe până nu am ce să-i dau. M-am dus aşadar cu pisica până la magazinul din apropiere. Aveau mâncare pentru animale aşa că i-am cumpărat un pliculeţ de Whiskas. Sau Kitekat. Sau altceva de genul ăsta. Ne-am plimbat împreună înapoi în faţa blocului. De fapt m-am plimbat eu, ea se lăsa cărată. Odată ajunşi am căutat printre gunoaiele ce împânzesc din abundenţă străzile noastre o pungă mai curată şi pe asta i-am servit cina. Probabil i-a fost şi mic dejun şi prânz, dacă e să judec după viteza cu care dispăreau bucăţile de cărniţă în sos sub mustăcioare. Am stat până a terminat de mâncat, ca nu cumva vre-un câine aflat în trecere s-o omoare profitând de neatenţia ei de moment. Când a terminat am dat să plec, dar se părea că m-am ales cu un prieten. Se ţinea după mine. Am lăsat-o să între în scară. În lift nu i-am dat voie aşa că a ramas la parter. M-am întors de la etajul 4, nu de alta dar mi-am adus aminte de cei trei golani daţi la ştiri de curând care omorâseră o pisicuţă în bătaie când au prins-o în scara blocului şi amărâta nu avea unde să se ascundă. Aşa că am scos-o afară din bloc, cum s-a descurcat până acum s-o descurca şi în continuare. Nu aveam de ales, nici cu cea mai mare bunăvoinţă nu pot să fiu eu stăpânul tuturor câinilor şi pisicilor vagaboande. După câtă minte am, aş fi în stare să încerc măcar, soţia mea intervine însă mereu la timp şi-i hotărâtă să-şi impună punctul de vedere la acest capitol. Nu-mi rămăsese decât să sper că se va descurca în stradă până i se face cuiva milă de ea şi o primeşte în casă.
Speranţele mele păreau deja să se împlinească, nu de alta dar era o supravieţuitoare. Dupa două-trei săptămâni încă o întâlneam în faţa blocului când plecam dimineaţa sau când reveneam acasă. Se instalase în zonă. Descoperise locuri unde să se ascundă şi s-ar părea că avusese norocul să dea peste o zonă nerevendicată de nici o altă pisică. Judecând după urmele rămase pe asfalt sau după numărul hârtiilor unsuroase, eram tentat să cred că nu sunt singurul care îi dă să mănânce. De câteva ori am întâlnit-o în scară, dovadă a faptului că şi alţii îi dădeau drumul înăuntru când vroia să intre. La un moment dat am surprins-o coborând de undeva de sus. Mai târziu am aflat că fusese primită în casa cuiva, la etajul 8. Nu definitiv , nici gând. I se permitea doar să intre seara, să doarmă în hol şi era scoasă afară dimineaţa. Un fel de adăpost al săracilor, că doar aici se procedează aşa, seara sunt doritorii lăsaţi să intre şi li se repartizează un pat, dimineaţa sunt scoşi toţi afară şi seara dacă se întorc au iar şanse să prindă un loc călduţ.
Lucrurile evoluează însă şi fac asta de regulă în cel mai neaşteptat mod. În cazul acesta, imprevizibilul s-a produs. De fapt pisicuţa asta, lungă, slabă, amărâtă, aştepta puişori. La cât era de costelivă nici nu se observa pe ea că ar avea astfel de intenţii, cu atât mai mare fusese surpriza vecinei, când, într-o dimineaţă, în locul pisicuţei găsise o întreaga familie fericită. Asta da pachet promoţional. Primeşti o pisică şi te alegi cu cinci. Da dom'le, făcuse amărâta asta patru puişori. Cât nişte sărmăluţe. Creaturi neajutorate, cu ochişorii încă închişi, incapabili să umble ci doar să se târască. Unicul lor talent era acela de a găsi sursa de măncare, aşa că se ingrămădeau buluc sub burtica uscată a mamei lor. Săraca însă fiind şi ea subnutrită nu avea de unde să producă lapte. Trebuiau urgent luate măsuri, mai ales că femeia ţinuse să rămână fidelă obiceiurilor sale şi continua să scoata pisica din casă dimineţa. Aşa am ajuns să-i dau de mâncare la uşa nostră. Având în vedere că pisica avea acum răspundere pe cap, în persoana celor patru sărmăluţe, a fost şi nevasta mea de acord că trebuie s-o ajutăm. I-am mărit aportul caloric şi drept urmare puişorii începuseră să se rotunjească.
Pe la jumătatea lui februarie, femeia care oferise adăpost provizoriu pisicii, reuşise să-i plaseze puii la diferite cunoştinţe. Rămăsese unul singur pe care se hotărâse ea să-l păstreze, odată cu acestă decizie o luase însă şi pe aceea de a nu mai primi în casă pe cea care-i făcuse surpriza. Degeaba urca pisica la ea şi mergea la uşă căutându-şi puişorii că nu era lăsată înăuntru şi nici mâncare nu mai primea. Venea aşadar la uşa noastră şi răcnea cât o ţineau plămâniţii. Când deschideam, o găseam pe prag, lipită de uşă. Îi dădeam să mănânce, dar înainte de a se arunca pe mâncare făcea o serie de opturi printre picioarele mele, după obiceiul pisicesc şi povestea în limba ei câte î se întâmplaseră de când nu ne-am văzut. Avea un mod de a mieuna ce amintea foarte mult de articularea unor cuvinte, nu zicea doar miau-miau. Uneori era doar mau, alteori mimimiau. Cunoştinţele mele privindlimbajul pisicesc nu erau suficient de avansate cât să pot face o traducere exactă, dar de bine de rău reuşeam să înţeleg esenţa şi anume faptul că noi eram prieteni.
Următorul pas a fost meritul copilului. Adică a copilei. Adică a Gabrielei. Ea o văzuse într-o zi în uşa noastră şi fără să ştie că-i dau cu regularitate să mănânce i-a dat drumul în casă. Îi sunt şi ei la fel de dragi animalele ca şi mie. Cum îi sunt dealtfel şi soţiei mele, mamei Gabrielei, numai că ea a fost mereu de părere că nu au ce căuta animalele în apartament. Uite totuşi că pisica asta îşi găsise ceva de căutat chiar la noi în casă. Nu a trebuit eu să intervin în nici un fel, de data asta tratativele au fost purtate între Gabriela şi Any. Au convenit să fie lăsată pisica în casă până mănâncă. Apoi "stop,eject". Fară "play" prin casă. Aşa a şi fost câteva zile, vreo trei săptămâni. Fiind însă iarnă, frig afară de numa', zăpadă mare şi un vănt subţire ce răscolea fulgii deja aşezaţi, dar mai ales tăia respiraţia la om când ieşea afară,deşi calendarul zicea că suntem în martie...i se făcuse milă şi soţiei de biata pisică. A lăsat-o să doarmă în hol, măcar noaptea să nu tremure de frig şi de frica câinilor. Azi aşa, mâine aşa şi hopa-ţupa, până să ne dezmeticim noi, adică eu şi Gabriela, s-a şi format o relaţie specială între Any şi pisică. Cum una ca asta? Simplu, pisica o auzise pe Gabriela spunând mamă şi a apucat-o să zică şi ea. Când o vedea pe Any fugea la ea şi răcnea în disperare "Ma-ma, ma-ma, mamamamamamama". Apoi i se răsturna la picioare şi avea pretenţia să fie mângâiată. Cum să nu te ataşezi de ea?
Drept urmare, atunci când pisica noastră a plecat şi dusă a fost câteva zile, a început Any să se agite. Până la urmă a zis-o:
- Sper că nu a păţit ceva pisica mea!
Poftim evoluţie! Din pisică vagaboandă direct "pisica mea". Dar aşa-s pisicile, ştiu ele la care uşă trebuie căntat. În orice caz, atunci când într-un târziu s-a decis să apară iar la uşa noastră, Any a zis că nici nu o mai lasă afară, să nu cumva să dispară.
Credeam că ne-am făcut cu o pisică, dar era deabia începutul. După cum aveam să aflu mai încolo, de fapt pisica noastră se făcuse cu nişte oameni...
Aşadar se emancipase. Urcase dom'le pe scara socială, nu era o vagaboandă oarecare ci devenise pisică ce are domiciliu. Odată cu acest lucru s-au impus însă şi nişte măsuri. Ca de exemplu vizita la veterinar, pentru o mică intervenţie. Atât cât să ne asigurăm că nu intră în călduri să facă pe aici ca Axl Roses în November Rain, acolo către final. A fost anesteziată şi sterilizată. Când am adus-o acasă era încă leşinată. Şi-a revenit într-un târziu, s-a ridicat nesigură pe picioare, a făcut vreo trei paşi apoi şi-a dat drumul într-o parte şi a adormit. În clipa aceea parcă a dat o bombă, s-a apucat să plângă şi Any şi Gabriela. "Aoleu că a murit". Până nu am trezit săraca suferindă, nu a fost chip să le mai conving că-i vie. Atunci când au văzut-o iarăşi bântuind încoace şi încolo prin casă, s-au liniştit. Chiar râseseră pe seama ei că arăta din cale afară de caraghios cu cămăşuţa specială care o împiedica să-şi lingă operaţia. Aşa-numita cămăşuţă era de fapt o bucată de cerşeaf cu patru găuri pentru lăbuţe, marginile tăiate franjuri şi legate laolalta peste spate. Aşa că acei ciucuri peste spatele pisicii îi dădura aspectul unui dinosaur de cândva, ştiţi chestiile alea verzi, cu zimţi pe spate...
S-ar părea însă că medicul veterinar ori îşi cunoştea meseria prea bine ori nu şi-l cunoştea suficient. Făcuse o greşeală pe undeva. Odată cu sterilizarea pare să-i fi îndepărtat şi ceva din minte, ea pisică adultă, de vre-o 4-5 ani dăduse în mintea puilor. Nici nu i se vindecase bine operaţia şi se dădea deja de-a tavăliciul prin casă. Apoi mergea pe balcon şi trăgea câte o mamă de bătaie florilor care îndrăzneau să mişte. O enerva cel mai mult o plantă cu frunze lunguieţe, yucca se numeşte din câte ştiu. Asta a luat de câteva ori bătaie cu lăbuţele, apoi a fost odată muşcată. Cum frunzele aveau gust dulce, a sfârşit măncată. Pe când ne-am dezmeticit noi în privinţa preocupărilor pisicii, rămăsese din plantă doar un ciot. Odată cu reîntoarcerea la copilărie, pentru pisica asta începuse o nouă eră şi în privinţa alimentaţiei. Dacă înainte mânca şi coajă de salam şi era fericită, acum începuse să facă nazuri. Am ajuns cu ea în scurt timp să trebuiască să-i luăm numai hrană uscată, grăunţe din acelea cum se găsesc în orice pet-shop. Culmea, că deja cunoştea şi preţurile. Dacă bobiţele cumpărate nu aveau preţul peste 150 mii de lei la kilogram, atunci se uita numai la ele cu scârbă şi nici gând să mănânce. Începuse şi să ia proporţii.La început se rotunjise puţin, cât să nu i se vadă coastele, apoi începuse să facă un picuţ de burtică, ceva slăninuţă pe spate. Viaţă de baştan, nu altceva! Mâncărica mâncărică, joaca joacă şi somnicul liniştit cu cu tors pisicesc înainte şi sforăit zgomotos mai târziu. După câteva luni nu mai era doar lungă, ajunsese să fie şi groasă. Îşi făcuse obiceiul de a ieşi în calea omului şi de a i se răsturna în faţă pretinzând atenţie. I se cuvenea, aşa că avea parte. Cum îmi era tare dragă o alintam, aşa îi spusesem odată în glumă "Grasu-compasu' ,mătură cu nasu' " . I s-a lipit numele. Ne-am obişnuit să-i spunem Grasu' în ciuda faptului că ea e pisicuţă şi nu motănel. Eh, după cum zisese şi Any, de când a fost operată chiar nu mai contează. Împortant e doar că ştie că-i vorba de ea şi vine fuga-fuguţa.
Acum? E stăpâna casei. Convinsă în sinea ei că ea ne ţine pe noi şi că face acest lucru numai pentru că noi ajungem la dulăpiorul unde izvoreşte mâncarea. Atunci când se face ora ei, dacă am uitat cumva, atunci iau bătaie. Nu, nu bătaie de aia care să doară, ci doar bătăiţă care să mă facă să ţin şi mai mult la ea. Vine în spatele meu, cum stau în faţa calculatorului, se ridică pe lăbuţele de dinapoi şi cu perniţele lăbuţelor din faţă îmi trage câteva peste spate. Apoi se duce tacticos în bucătărie şi priveşte insistent uşiţa unde-i mâncarea ei. Uneori o apucă joaca şi se pune pe un mau-mau necăjit, cât să ne facă s-o căutăm. Iar ea se ascunde. Are 14 kilograme, aşa că pare mai degrabă un pui de tigru sau cel puţin de leopard decât pisică domestică. Totuşi, în ciuda dimensiunilor ei absolut ieşite din comun, ea-i convinsă că ascunzându-se în spatele perdelei de la duş nu o vede nimeni. Ascunderea asta constă în a-şi băga capul după perdea. Tactica ştruţului,dacă eu nu-i văd, atunci nici ei nu mă văd. Oricum, ea-i convinsă în continuare că-i mică, de asta şi încercă să se bage în fiece cutie de carton, chiar dacă nici capul nu-i încape. Uneori plânge în faţa dulapului şi nu se potoleşte până nu-i deschide cineva uşa. Atunci intră şi se aşează tacticos cu capul în pantofii soţiei, ori se droghează cu bocancii mei de iarnă. Dacă găseşte vre-un obiect pe jos, atâta se joacă cu el până îl bagă sub canapea. De regulă face depozit de mărunţişuri pe aici, zeci de pixuri, creioane (astea le fură de pe biroul meu), dopuri (le scoate din găleată) şi mai nou descoperisem chiar şi memory stick-ul pus la păstrare. Când vine cineva la noi atunci se dă în spectacol ca orice copil răsfăţat, se tăvăleşte pe jos, înhaţă obiecte, se răstoarnă pe spate şi le dă în bicicletă. Oricine bate la uşă, Grasu'-i prezent acolo, trebuie să vadă. Aşa se întâmplase şi de fugise poştaşul din faţa uşii speriat fiind de dimensiunile neaşteptate ale Grasului. Degeaba îi spusesem că-i pisică, omul rămăsese sceptic şi supraveghea cu atenţie fiecare miscare simţindu-se ameninţat.
De ce v-am povestit toate astea? Doar aşa, să ştiţi şi voi la ce să vă aşteptaţi dacă vă opriţi când vă strigă cineva pe stradă. Eu vă sfătuiesc în orice caz să nu treceţi pe lângă aceste mărunte creaturi ca şi cum nu ar exista, indiferent că-s pisici sau câini, aşa cum sunt ei vă pot umple casa şi viaţa pe care cu siguranţă le simţiţi uneori pustii. Noi ştim deja că fără Grasul nostru nimic nu ar mai fi la fel...

Trecere

Intruna din zile cautam disperat un caiet,aveam acolo notate cateva formule de calcul si mi-ar fi prins tare bine sa-mi aduc aminte de ele .Nici o sansa insa,de zapacit ce sunt intotdeauna ultimul loc in care ma gandesc sa caut ascunde obiectul ...Asa a fost si acum,am reusit sa gasesc caietul deabia atunci cand nu-mi mai folosea la nimic,dupa vreo 4-5 zile,atunci cand nici macar nu mai cautam. Nu despre asta vroiam insa sa va vorbesc, ci mai degraba de ceea ce mi-a fost dat sa ma atinga, din cauza unei cautari fara sorti de izbanda.Cum rascolisem intreaga casa si ajunsesem deja sa mut pana si cateva carti din biblioteca,s-a intamplat sa cada din raft un album de poze.Fotografii avem cu totii ,chiar atat de multe incat ajunsesera sa fie lipsite de valoare,le mai rasfoim uneori dar de cele mai multe ori nu ne mai aducem aminte decat foarte vag despre varsta ce-am avut-o sau despre ce am simtit in momentul acelui flash.Poate daca am pastra un numar mai mic de poze acestea si-ar pastra sensul.Dar nici depoveste moralizatoare nu am chef azi,asa ca puterti rasufla usurati.Hei,nici chiar asa,ceva tot am de zis ... Am cules albumul acela de jos si am vrut sa-l pun la loc,totusi ceva m-a determinat sa-l deschid.Tineam in mana tocmai cel cu cele mai vechi poze.Majoritate sunt imagini captate in alb-negru,pe atunci nu exista inca film color si pe cand acesta s-a inventat ,majoritatea celor din poze nu mai traiau.Pai da,astfel de amintiri am eu,despre oameni ce nu mai sunt. Nu stiu cand m-am asezat ,dar stiu ca intorceam pagina dupa pagina si chiar ma fascina tot ce vedeam.In primul rand propria persoana.Asta are o fascinatie deosebita pentru toata lumea,pentru mine cel care sunt nu prezinta prea mult interes ...dar cel care am fost reusise sa-mi capteze atentia. La inceput fotografii de cand aveam 7 ani.Alaturi apare fratele meu,mai mic cu un an si jumatate,plangand.Tin minte ca se speriase nestiind ce vor oamenii aia de la noi de ne aliniaza asa... In spatele nostru sta sora noastra,mai mare decat mine cu un an fara o zi si in trasaturile ei de atunci se ghiceste deja seriozitatea si maturitatea caracteristice ...Sora mea mai mica lipseste deocamdata.Ea urma sa apara deabia peste cateva luni.Urmeaza apoi poze cu colegii de generala,stam toti zambind fortat ,se vede ca abia asteptam sa se termine odata ceremonia si sa-si intre vacanta in drepturi.Urmeaza o poza cu mine de prin clasa a 4-a,am la gat ditamai esarfa rosie,sunt mandru ca-s pionier desi nu am habar ce-o insemna asta.Mi s-a spus ca asa e firesc sa fiu si eu accept pentru ca si ceilalti sunt mandri din acelasi motiv.Purtam uniforma ,avem o harta a tarii in spate si drept cadou de ziua mamei ne lasam fotografiati. Ma vad pagina dupa pagina cum cresc,ajung la liceu si am un ochi mai mare decat celalalt.M-a prins fotograful cand trageam cu ochiul unei colege... Fotografie din armata,garda permanenta,4 cu 4 (cine stie cunoaste) ,in spatele meu se ghiceste destul de mult din obiectivul care constituia asa un mare secret si avea asa o mare importanta tactica incat m-a costat 9 luni din viata.Se vede o mica parte si din dealul din spatele gheretei,locul in care pentru prima data ,intr-o noapte fara luna,am vazut cum tesatura lumii se sfasie si permite unei ciudatenii sa treaca.Am ramas cu mintea intreaga ,spre diferenta de un prieten care s-a dovedit a fi mai slab de inger.Asta e alta poveste insa si va voi povesti deabia atunci cand nu-mi va pasa daca ma credeti nebun sau mincinos. Ce urmeaza?Pasul firesc:apar tot mai multe fete.Majoritatea imi zambesc dragastos desi nu merit,din moment ce imi ia mult sa-mi amintesc pe care cum o chema.Floricele de o zi pentru fluturi de o noapte... Apoi drumurile,cateva poze de prin vecini,ungurii,apoi Italia,Germania,Austria,Danemarca si marea Nordului,Spania,Suedia... Sunt deja la ultima pagina,intorc si ultima fila.Aici ,fara sa fie puse in folie stau doua poze.Ambele sunt alb-negru.Sunt niste straini.Ma uit la ei si nu-i cunosc.Un barbat cu mustata Hitler,o femeie blonda,frumoasa ,cu niste ochi mari.Mustata aia ma determina sa ma uit mai atent.Pana la urma reusesc sa-i identific.Sunt bunicii mei de candva,dar asa cum eu nu i-am cunoscut niciodata,aici sunt mai tineri decat sunt eu acum.Ma uit la ei si nu pot sa nu ma gandesc ca sunt morti de mai bine de 15 ani... In cealalta poza ,ei bine ,pe astia chiar nu-i stiu.Hartia ajunsese galbena de vechime,pe alocuri s-a sters imaginea ,in alte parti s-a umplut de punctuletze negre ce se leaga intr-o floare ca de mucegai.Centrul este ocupat de un batran cu mustati lungi,bogate,rasucite in sus.Este singurul care sta pe scaun.Alaturi ,in picioare,cu o mana odihnindui-se pe umerii batranului sta cea care pare a-i fi fost sotie.In fata lor si alaturi o ceata de copii.13 in total.Incerc sa-mi dau seama cine ar putea fi,ma uit pe rand la fiecare dar degeaba,nu reusesc sa ghicesc. Asa ca pun mana pe telefon si o sun pe mama.Sunt pregatit s-o aud plangand,asta devine deja un obicei.Cum noi ne-am imprastiat toti 4 in lume ne vede destul de rar cat s-o apuce bocitul cand sunam acasa.In astfel de cazuri numai ea ma poate ajuta.Ii spun despre ce-i vorba,imi cere sa descriu.Incep sa explic cum sta treaba cum mustaciosul dar nu apuc sa vorbesc prea mult caci o apuca plansul.Acum nu plange insa pentru copii ei,acum isi plange parintii.Aflu astfel ca mustaciosul acela este bunicul bunicului meu si ca baiatul acela de vreo 7-8 ani ce sta stingher in toalele cele bune este viitorul purtator al mustatii Hitleriste. Ceilati ii sunt frati si surori,femeia de langa batranul asezat este bunica bunicului.Intreb ca de ce nu apar parintii,de ce bunicii si aflu un amanunt nestiut de mine pana acum:bunicii mei au fost crescuti de bunici,tatal lor murise strivit de un copac ,mama lor murise incercand sa aduca pe lume al 12-lea copil. Alte vremuri,alte obiceiuri si mai ales alte durate de viata. Mama cand incepe sa vorbeasca se opreste greu,asa aflu si ca majoritatea copiilor nu au trait pana sa-si tina majoratul.Din 11 au murit prematur 8.Bine,bine ,dar in poza sunt 13 copii.Mi se explica in telefon ca cei doi,un baietel de vre-o 8 ani si fetita de 4-5 ,aia de se tin de mana,nu sunt din familie.Nu sunt nici frati .Sunt copii de prin vecini.Sunt cei doi pe care eu i-am cunoscut ca fiind nenea Moji (de la Moise) si tanti Irma... Pana la urma reusesc sa-mi iau buna ramas si inchid.Stau si ma uit la aceasi poza si-mi aduc aminte de cei doi.I-am pomenit si intr-o povestire anterioara.Eu cand i-am cunoscut erau sot si sotie ... Din cate imi povestise candva nea Domi,batranelul meu cu par de nea,Moji avea 5 ani si era pe camp cu mama lui si cu o vecina,aceasta era insarcinata ,i s-a facut rau ,a cazut de pe picioare si a nascut-o pe Irma,atunci o vazuse Moji pentru intaia oara.Mama lui o ajutase pe cealalta sa nasca iar copilul cara apa din parau in palarie ,neavand nimic altceva la dispozitie.Daca s-a intamplat sa fie de fata cand Irma s-a nascut,Moji a considerat ca e firesc ca el sa fie mereu de fata cand e vorba de aceasta.Nu au crescut impreuna ca frate si sora,nici gand.Inca de cand avea ea 3 ani,el se purta cu ea de parca ar fi stiut care-i diferenta dintre un baiat si o fata.Ii duce flori si nu o pupa niciodata.Accepta in schimb fericit sa fie tzucat de aia mica. Au trecut anii,ei s-au dovedit a fi mai norocosi decat sarmanul meu Domi,ei erau pui de tarani amandoi,asa ca nu a incercat nimeni sa-i desparta.Daca i-ar fi trecut cuiva un astfel de gand prin cap ar fi renuntat insa imediat ce i-ar fi vazut.Puteau sa fie zeci de fetite cu zeci de papusi din carpe in preajma,cand aparea Moji,pentru Irma lumea inceta sa mai existe,nu mai baga pe nimeni in seama,se duce fuga la el,ii lua florile,il saruta pe obraji in semn de multumire si ramaneau apoi mana in mana.Unde se aseza unul se aseza si celalalt,la masa la care manca el manca si ea.Daca odata la o mie de ani se intampla ca vreunul din ei sa capete ceva deosebit atunci jumatatea celuilalt era pastrata cu sfintenie. Imediat ce au crescut suficient cat sa nu se scandalizeze nimeni s-au luat,au stat o vreme cand la parintii lui,cand la a ei,apoi s-a strans tot satul intr-o zi si in claca le-au ridicat casa.Structura din lemn,pereti din carpici. A intors insa cineva un surubel de reglaj prin cer,s-a ajuns la concluzia ca erau prea multi oameni...asa ca incepuse iar razboiul.Irma a ramas acasa.A primit o singura scrisoare de la Moji,la trei luni dupa ce plecase.Apoi nimic.Ajungeau rar vesti de la cei plecati,iar cand ajungeau erau mereu rele.Venea cate o scrisoare cu pecete neagra si anunta ca au mai murit cativa.Au trecut si trupe prin sat,prima data nemtii,mergand spre frontul rusesc,apoi iarasi ei cand se retrageau ,dupa cativa ani.Apoi au venit rusii.Diferenta ca de la cer la pamant intre astia.Soldatul german daca se intalnea cu o femeie pe ulita se dadea deoparte de pe pavaj fara sa-i pese ca isi umple cizmele de noroi,isi ridica caciula,cascheta sau ce-o fi avand in cap,statea pana trecea ea,apoi isi continua drumul fara nici un cuvant,fara sa intoarca capul.Pe cand s-a dus vestea ca vin rusii femeile s-au ascuns toate pe unde apucau,vestea astora se raspandea ca focul.Orice femeie intre 10 ani si 60 de ani risca sa fie violata daca dadea ochii cu ei.Una singura a declarat sus si tare ca ea nu crede in prostiile astea raspandite de tarani si s-a dus de nebuna sa intampine rusii cu flori la intrarea in sat.Adevarati cavaleri astia,i-au multumit atat de frumos incat a murit saraca in mainile lor. Dupa 7 ani s-a intors si Moji acasa.A gasit-o pe Irma bine,sanatoasa.I-a adus si toate scrisorile pe care i le scrisese dar nu le-a putut expedia.S-au luat de mana si si-au continuat viata de parca nimic nu s-ar fi intamplat.Despre ce patise si pe unde umblase nu povestea niciodata Irmei,ca nu cumva s-o necajeasca degeaba cu niste lucruri care oricum trecusera.Despre lipsuri,teama sau supararile din peroadaabsentei lui nu povestea nici ea,din acelasi motiv.Au facut doi copii,i-au crescut,i-au trimis si la scoala asa ca astia au devenit oraseni .La inceput treceau deseori pe acasa,apoi din ce in ce mai rar si la un momenmt dat s-a ajuns la deloc.Moji si Irma,imbatranisera dar nu se nacajeau din pricina copiilor.Ziceau ca sigur le merge bine,altfel i-ar cauta.Adevarul era insa altul.Ei reuseau sa uite de toata lumea cat timp erau impreuna. Cand eu i-am cunoscut erau trecuti binisor de 70 de ani.Erau singurii din tot satul care se duceau la biserica in fiece duminica tinandu-se de mana.Lor li se intampla si in biserica sa uite ca sunt in locasul sfant ,asa ca uneori Moji o imbratisa,alteori Irma il mangaia pe el pe obraji.Dumnica dupa-amiaza ,tot mana in mana se duceau intr-o plimbare pana in comuna vecina.Acolo era o cofetarie unde ea manca o prajitura,de fapt jumatate caci fiecare a doua lingurita nimerea in gura lui,iar el bea o bere dar tot de jumatate caci si asta se cerea impartita. Intr-o iarna grea ,o iarna asa cum sunt iernile prin Ardeal,prin muntii harghitei,s-a intamplat ca ea sa moara.Era zapada mare asa ca si de ar fi vrut sa vina cineva din afara la inmormantare nu avea cum sa ajunga.A fost ingropata,dupa cum se cuvine.Slujba a fost ceva mai scurta decat se obisnuia in astfel de ocazii,asta din cauza frigului care urgenta toate activitatile.S-a facut si pomana mortului,s-a terminat si treaba asta si s-au dus toti la casele lor.Moji ,invitat de bunicul ,venise a doua seara in vizita pe la noi.Ideea apartinuse de fapt bunicii,ea s-a gandit ca nu are cine sa-i mai gateasca lui Moji si trebuie avut grija ca acesta sa manance.A venit batranul,a stat,a mancat,a si povestit putin dar nu mai era cel de dinainte.Lipsea ceva din el... Inainte de plecare m-a strans in brate si m-a pupat,a pupat-o si pe bunica,lucru absolut neobisnuit,a dat mana cu bunicul...a ramas apoi pret de o clipa ca mana in mana acestuia,ii fugise parca gandul departe.Apoi a zis"Ramaneti cu bine dragii mei.Ati fost niste vecini buni" si a iesit din casa.Bunicul s-a dus dupa el,doar sa-l intrebe daca nu cumva are de gand sa faca vre-o prostie. I-a raspuns atat:" Stai linistit vecine ca nu am de gand sa ma omor.Nu-i nevoie.Tu sti ca eu toata viata am avut-o aproape de mine pe ea si acu am ramas singur.Viata mea era ea,daca ea nu mai e atunci nici viata nu mai am.Nu ma omor eu,dar daca Dumnezeu ma iubeste atunci ma cheama la el ca sa stau tot in preajma femeii mele" A doua zi dimineata cand bunicul intrase sa-l cheme la masa ,l-a gasit intins in pat.Murise. S-ar parea ca l-a iubit Dumnezeu indeajuns. M-am tot gandit o vreme...la Moji si la Irma.Nu vazusera din lume decat atat cat le-a fost in preajma.Moji ,e drept,a vazut mai mult,dar sunt convins ca s-ar fi lipsit fericit de calatoriile facute sub arme.Nu au avut mai nimic,o casuta facuta din carpici,un radio din acela antic,de televizor nici nu poate fi vorba,sa nu mai zic de telefon.Scoala au facut cate 4 clase ,atat cat sa-si poata scrie numele si cat sa descalceasca cuvintele din Biblie.Nu au avut practic nimic altceva decat o inima ce sa bata alaturi de inima lor,doar o mana care sa-i tina de mana ,doar convingerea ferma ca lucrurile asa trebuie sa fie,credinta nestramutata in celalalt si o multime de clipe sa se bucure ca sunt iubiti de cel iubit.Sunt convins totusi ca in saracia si in simplitatea lor au avut o viata mai fericita si mai plina decat multi dintre noi,desi detinem masini,bani,telefiane,avem televizoare in fiece camera,calatorim in lumea larga si iubim in fiecare an pe altcineva.

Despre fetele iubirii

...am intalnit prima data iubirea cand aveam 4 ani. Bunica mea dadea de mancare unei perechi de porumbei ce veneau zi de zi ,apoi m-a lasat sa-i hranesc eu si ajunsesera la un moment dat sa-mi ciuguleasca boabele de porumb din palma.Niciodata nu a venit nici el fara ea si nici ea fara el.Erau mereu impreuna..pana intr-o dimineata cand iesind din casa am vazut porumbelul negru stand pe gardul din fata casei,singur.Porumbita nu era nicaieri.Am cautat-o in jurul casei si am cautat-o prin boschetii de pe marginea drumului dar era de negasit.Am incercat sa-i dau de mancare celui ramas, dar nu reactiona la mancare.Imi privea boabele din palma ,dupa obiceiul pasaresc,cand cu un ochi,cand cu celalalt dar de mancat nu manca.A stat pe gardul acela zi dupa zi si noapte dupa noapte.Pana la urma l-am gasit mort intr-o dimineata ,cazuse de pe gard si mai ramasesera din el o mana de pene si oasele,atat era de slab incat mi-a fost clar ca murise de foame desi mancarea ii statuse in fata.S-a sinucis pur si simplu,nu vroia sa mai traiasca.Eu nu intelegeam cum se poate una ca asta iar bunica nu mi-a dat alta lamurire decat ca "iubirea-i cea mai mare putere din lume".Cuvantul iubire nu insemna inca nimic si prima semnificatie pentru mine si-a capatat-o ca fiind un ciudat sinonim pentru durere. Cand am intalnit pentru a doua oara cuvantul iubire ...a fost atunci cand murise o vecina,batrana ca timpul.S-a intamplat intr-o iarna grea,cu zapada inalta.Satenii i-au sapat cu chiu cu vai mormantul si in tacerea absoluta atat de caracteristica acelei lumi au ingropat-o.Slujba a fost scurta ,frigul a urgentat funeraliile .In seara acelei zile ,sotul celei ingropate,un mos batran ,trecut binisor de 7o de ani ,a fost chemat de bunicul meu sa manance cu noi.A acceptat invitatia fericit,a stat la masa cu noi,a vorbit,a si glumit de cateva ori cu mine dar ceva lipsea din el.Nu era mosul de dinainte,felul in care zambea,felul in care privea,toate pareau sa spuna ca e doar partial acolo cu noi.Dupa masa au baut cateva pahare de vin cu bunicul ...apoi m-a luat in brate si m-a strans la piept pret de o clipa.Cand m-a asezat pe marginea patului si mi-a ciufulit parul cu un gest am avut senzatia ca se pregateste sa plece undeva.Contrar tuturor obiceiurilor a pupat-o pe bunica pe obraji,apoi a dat mana cu bunicul si i-a zis :"Ramaneti cu bine dragii mei,ati fost niste vecini buni" ...si a dat sa iese pe usa.Bunicul l-a oprit ,doar cat sa-l intrebe daca nu cumva are de gand sa faca vre-o prostie.Acesta,cu acelasi zambet absent i-a raspuns" Stai linistit vecine ca nu am de gand sa ma omor.Nu-i nevoie.Tu sti ca eu toata viata am avut-o aproape de mine pe ea si acu am ramas singur.Viata mea era ea,daca ea nu mai e atunci nici viata nu mai am.Nu ma omor eu,dar daca Dumnezeu ma iubeste atunci ma cheama la el ca sa stau tot in preajma femeii mele" Cu asta a iesit din casa si a doua zi dimineata cand buncul a intrat la el sa-l cheme la masa l-a gasit intins in pat,teapan.Facuse infarct si s-a dus acolo unde simtea el ca ii este locul.Nu l-am plans desi deseori am fost purtat in brate de batranel.Moartea inca nu insemna altceva decat o plecare undeva departe.Nu l-a plans nimeni din tot satul,batranii din sat stiau ca moartea celui ramas singur vine ca o mantuire . Bunicul meu nu a fost un om prea de treaba,era un om de cuvant si era si un om cinstit ,dar cand se intampla sa se imbete era artagos si cauta scandalul cu lumanarea.Asa s-a intamplat ca intr-o iarna ,pe cand aveam eu vre-o 6 ani a venit beat acasa de la crasma.Bunica i-a zis ceva si l-a suparat ,fara sa stea o clipa macar pe ganduri a lovit-o cu ce ii picase in mana.I-a rupt mana,apoi beat cum era a scos usa din tatani si a lasat-o sprijinita de gard inainte de a se intoarce la crasma.Bunica plangea si eu ,in incercarea mea copilareasca de a o consola am intrebat-o daca o doare.Mi-a raspuns ca da,dar nu de aia plange.Plangea de teama ca ar putea bunicul sa pateasca ceva cum bantuie beat prin sat cautand cearta.M-am gandit deseori la lacrimile acelei batrane ,la ce blestem poate fi sa iubesti ori ce binecuvantare daca ai nimerit omul potrivit. Dar cea mai relevanta poveste de viata despre iubire ,pe care am cunoscut-o ,il are ca protagonist pe nea Domi.Acesta era un batran cu parul atat de alb ,incat intreaga mea copilarie a trecut ,convins fiind ca noaptea ingerasi mici i se strecoara in casa si astia ii albesc parul cu mare grija mereu.Domi al meu stia cele mai frumoase povesti si avea un fel de a fi incat toata lumea il indragea,totusi nu avea nimic decat o coliba numita de el casa si nu avea pe nimeni pe fata pamantului. Eu am fost persoana cea mai draga lui,mie imi cara in buzunare cele mai mari si mai zemoase fructe,de dragul meu crestea generatii intregi de caini si de pisici,de dragul meu statea ghemuit pe jos pentru a-mi spune povesti si pe mine ma tinea in brate nemiscat pana ii amorteau picioarele.Lumea spunea ca nu-i sanatos la minte,dar tuturor ii era drag de el.Avea o fixatie ciudata peste care nu trecea;nu punea mana niciodata pe bani.Era dispus oricand sa ajute pe oricine ,mergea cu drag la munca dar stia toata lumea ca in loc de bani lui trebuie sa i se dea bucate,accepta orice mai putin bani. In coliba lui,doar cu putin mai mare decat cotetul in care bunicul tinea porcii,era mereu o curatenie exemplara.Coliba lui ramasese unica locuinta fara curent electric in tot satul,nu de alta dar astfel de bunuri se cer achitate cu bani. Ei,bine,batranul acela mi-a spus o gramada de povesti,majoritatea le-am inteles deabia dupa ani multi,deabia atunci cand el plecase deja din lume.Ultima data cand l-am vazut a fost in seara precedenta plecarii mele din acel sat al viselor,al ingerilor si al copilariei.Aveam aproape 7 ani si venisera parintii mei dupa mine,urma sa fiu dus la Alba si sa-mi incep scolile.Atunci cand m-am dus sa-mi iau un ultim bun ramas de la Domi l-am gasit pe acesta asteptandu-ma.Statea pe singurul scaun ce il avea si tocmai termina de curatat o para aurie.Pe una din cele doua farfurii ale lui stateau insirate deja felii de mere si pere, curatate de coaja si de miez ,asa cum obinuia el sa-mi pregateasca.M-a luat in brate pret de o clipa,doar atat cat sa ma aseze pe marginea patului ,apoi si-a intors scaunul spre mine si mi-a intins farfuria cu bunatati.M-a privit zambind in timp ce infulecam,m-a intrebat apoi daca mai vreau.Am refuzat dar i-am cerut sa-mi spuna povestea preferata.Asta era despre un pisoi mic care a plecat in lume sa faca cariera .Domi a zis ca povestea aia o stiu deja prea bine si ca e vremea sa-mi spuna alta poveste.Mi-a povestit viata sa... S-a nascut prin primii ani ai secolului douazaci si a crescut ca orice alt pui de taran.Isi pierduse tatal inainte de a se naste,acesta a fost strivit de un copac in padure asa ca a ramas doar cu mama.Nu a avut viata usoara,la 6 ani deja muncea pe camp dand cu sapa.La 10-11 ani salvase viata unei fetite ce cazuse in rau.El,cu toate ca nu stia sa inoate a sarit dupa ea in apa si desi era sa se inece amandoi ,pana la urma a reusit totusi,riscandu-si viata, s-o opreasca pe aia mica intre cei vii.Fetita avea vre-o 5-6 anisori si era fiica celui mai avut om din tot satul.In clipa aceea intre cei doi copii se nascuse un atasament care ii facea sa caute unul compania celuilalt.Domi in loc sa se joace duminica cu ceilalti baieti de anii lui,prefera sa merga si sa adune flori de camp pentru a o vedea pe ea zambind o clipa.Ea de cate ori scapa de sub supraveghere alerga la el si-l gasea mereu indiferent cat de departe pe camp muncea.Parintii ei incercau tot posibilul cu ea ,s-o dezvete ,ii cumparau cele mai sofisticate jucarii si cele mai frumoase papusi dar toate degeaba erau,cand il vedea pe el arunca tot si alerga sa-l ia in brate,se catara pe el si-i facea draga-draga mangaindu-i obrajii cu palmutele ei.De cate ori intreba cineva ca ce vrea ea sa se faca, raspundea ca vrea sa fie sotia lui Domi.Lumea radea dar parintii ei se cam enervau de la o vreme. Cand el implinise 16 ani,tatal ei organizase cel mai mare concurs de tras la coasa din zona,premiul era nici mai mult nici mai putin decat doi cai si o caruta sau orice bun in echivalentul astora.O intreaga avere printre taranii de atunci.S-a intamplat sa castige Domi ,desi era doar un copil.Il calise munca si si-a dorit victoria mai mult decat oricine altcineva.Cand in miezul intregii ceremonii ,a refuzat caii si caruta ,cerand in schimb sa fie lasat sa vorbesca o ora cu fata organizatorului ,toata lumea a ras .Mai ales ca ea nu era decat o fetita blonduta de 11-12 ani ,mai degraba copil decat fata.Tatal ei a fost indeajuns de avar cat sa accepte si cei doi copii, in acea ora care le-a fost pus la dispozitie ,au stat sa povesteasca sub ochii intregi lumi,indeajuns de departe de ceilalti cat sa nu fie auziti dar supravegheati strict.In aceea ora si-au jurat ca nu vor iubi in veci pe altcineva. Cand ea implinise 18 ani a incercat sa fuga cu Domi in lume.Parintii ei i-au ghicit insa intentia si le-au zadarnicit planurile.La cea de-a doua lor incercare ,dupa numai cateva saptamani,au fost opriti in hotar de un grup tocmit de tatal ei si ea a fost dusa inapoi iar Domi aproape omorat in bataie.Din ziua aceea ea se alesese cu o doamna adusa de la oras ca sa fie continuu supravegheata.Nu au schimbat nici un cuvant timp de un an si jumatate.Atunci s-a prezentat Domi in fata tatalui ei si i-a cerut mana.Nu numai ca a fost refuzat dar a si fost scos afara din curte ,amenintat de tatal ei ,cu pusca in mana.Dupa o luna si jumatate venise un alt flacau,din satul vecin.Acesta avea cai si boi,avea pamanturi si casa,citea si scria cursiv nu ca Domi ...asa ca povestea lor de dragoste s-a incheiat brusc. Cand ajunsese Domi cu povestea pana aici,s-a ridicat de pe scaun si a mers pana la raftul pe care tinea Biblia ,in compania unui caiet ingalbenit de vreme.S-a intors luand cu el atat caietul cat si Biblia.A scos dintre paginilecartii sfinte o scrisoare,mototolita si patata.Era o scrisoare pe care ea i-o trimisese cu o zi inainte de a se marita.Ii cerea sa-o inteleaga si s-o lase sa mearga pe drumul ei,ii explica ca ea nu ar putea sa traiasca alaturi de el ,dar ca va fi fericita traind ca o doamna alaturi de celalalt flacau.In timp ce mi-a citit scrisoarea i s-au umezit ochii asa ca si i-a sters cu dosul mainii,apoi a continuat sa-mi povesteasca.Ea scrisese biletelul acela fortata de tatal ei si printre randurile mazgalite se vedeau urmele unde ii cazusera lacrimile in timp ce scria.Domi zicea ca ar fi facut orice sa impiedice cumva nunta dar nu avea pe nimeni la cine sa apeleze,erau alte vremuri cu alte reguli... A incercat sa nu se mai gandeasca la ea dar nu putea.A incercat sa plece departe dar nu a rezistat mai mult de o luna,pasii il chema inapoi acolo unde a cunoscut-o pe ea,acolo unde s-au jucat candva impreuna copii fiind ,acolo unde a visat de mii de ori la a fi cu ea. Dupa doi ani, ce au trecut de parca ar fi avut picioare de plumb,s-a intalnit in fata crasmei cu sotul ei.Acesta il astepta stiind ca pe acolo trece in drumul sau spre casa.L-a oprit si s-a luat de Domi acuzandu-l ca el ar fi de vina pentru esecul casniciei lui.Era scos din minti ,urla de auzea toata lumea ca el isi fugareste prin casa sotia de doi ani si nu reuseste sa faca nimic cu ea,ca atunci cand intr-un tarziu reuseste s-o imobilizeze ii intepenesc mainile si picioarele,i se inclesteaza gura si are ochii unei moarte,ca in astfel de momente i se face sila de el insusi si ii vine sa-si ia campii.Ce i-ai facut nenorocitule?Ce i-ai facut? -urla acesta la Domi si cum nu primise nici un raspuns a sfarsit prin a-l lovi.Domi a rabdat doua palme fara sa reactioneze,apoi pe cea de-a treia i-a intors-o si l-a lasat pe acesta cazut in fata crasmei. S-a dus acasa si a stat intreaga noapte privind grinzile din tavan si vorbind cu umbrele.Mama lui murise de pneumonie imediat ce implinise el 15 ani,asa ca nu avea nici macar cui sa-i spuna ce-l doare... A doua zi ,dis de dimineata ,de la prima geana de lumina,a fost scos din casuta lui de strigatele de pe ulita.Alergau satenii care incotro ,strigau ,unii injurau,altii blestemau. Tatal ei cand daduse ochii cu Domi s-a aruncat pe el incercand sa-l sugrume desi el habar nu avea ce s-o fi intamplat.A aflat ulterior.Dupa ce el plecase ,sotul iubitei lui a fost readus in simtiri de sateni,apoi s-a bagat la crasma si nu s-a mai dat dus pana nu s-a imbatat intr-un hal fara de hal.Atunci s-a dus acasa ,si-a injunghiat sotia de trei ori,de doua ori in piept si odata in abdomen.A luat apoi o franghie si s-a spanzurat in fata casei. Cei doi,desi fusesera sot si sotie ,nu au fost ingropati nici macar in acelasi cimitir.Fiecare familie si-a luat propriul copil si l-a ingropat in satul sau. Mama ei l-a vizitat pe Domi in ziua inmormantarii si plangand si-a cerut scuze de la el.Tatal ei ameninta in continuare ca il impusca daca ii iasa in cale. Au trecut doar cateva luni si incepuse razboiul.Domi a fost chemat la arme.S-a dus fericit.Spera sa moara.Refuza sa traga cu arma .A fost amenintat de sergentul sau ca il impusca daca nu executa ordinul, dar tot degeaba a fost.Dupa cateva saptamani s-a intamplat insa sa fie sergentul impuscat si Domi a fost singurul care s-a intors dupa el ,l-a luat in spate si l-a carat timp de trei ore salvandu-i astfel viata.Din clipa aia a fost lasat in pace,nu-l mai batea nimeni la cap sa traga cu arma si nici sa puna mana pe bani.Acesta devenise fixul lui din ziua in care ea murise.Spunea ca intreaga viata a ei si a lui au fost distruse numai din cauza banilor,numai din cauza ca el nu s-a nascut cu avere,asa ca banii devenisera un bun blestemat ,de care a jurat sa nu se mai atinga niciodata. A facut razboiul pana la capat,chiar mai mult,a fost si prizonier la rusi,alaturi de bunicul meu,in Nijni Taghil,in Siberia.Dintre toti flacaii plecati din sat s-au intors doar cinci,ceilati au cazut in lupta ori au murit in captivitate . Atunci cand, dupa zece ani de absenta ,ajunsesera acasa au gasit o lume noua cu noi reguli in locul celei vechi.Parintii iubitei lui de candva se despartisera,mama ei murise la scurt timp dupa inceperea razboiului iar tatal ei se zvonea ca ar fi emigrat in america in cautarea fratelui sau.Cert este ca nu s-a mai aflat niciodata nimic despre el,s-a pierdut undeva prin lume si in timp. A ramas doar Domi ,sa ingrijeasca un mormant,sa bantuie ulita prafuita zambind unor amintiri,sa planga uneori altor amintiri si sa reciteasca iar si iar ingalbenitul caietel care a fost candva jurnalul ei.Ultima insemnare pe pagina mai veche de jumatate secol erau cuvintele asternute de ea cu cateva ore inainte sa fie omorata:"Dumnezeul meu,ia-mi viata inainte sa o arunc eu singura.Dumnezeule mare ,daca nu m-ai putut lasa sa traiesc cum vreau atunci scapa-ma de a trai asa cum nu vreau.Ajuta-l Dumnezeule pe el,ajuta-l sa ma uite daca se poate,ajuta-l in toti pasii lui prin lume,ai grija Doamne de el oriunde umbla prin lume si da-i ocazia ca macar odata sa mai iubeasca." Cand a terminat Domi sa citeasca din caietel plangea si plangeam si eu desi nu intelesem mare lucru,imi era deajuns ca-l vedeam pe el plangand.M-a luat in brate si m-a strans atunci la piept asa cum strangi ceva ce nu vrei sa pierzi si mi-a zis printre lacrimi in timp ce isi stergea ochii si nasul cu dosul aceleiasi maini aspre ;"Dumnezeu i-a ascultat aproape toate rugile.Atata tot ca eu nu am putut s-o uit nici o clipa,e moarta de 58 de ani ,de 58 de ani lungi eu imi amintesc de ea,de 58 de ani eu nu am pus mana pe bani si de 58 de ani eu nu am adormit fara sa citesc cuvintele ei si de 58 de ani nu a fost zi in care sa nu o plang.Nu stiu cat trebuie sa mai traiesc,nu stiu pentru ce m-a tinut Dumnezeu atata in lume si nu stiu de ce ma mai tine.Nu am facut rau niciodata nimanui ,dar nici nu am iubit pe nimeni,tu copile esti primul om dupa ea pe care am ajuns sa-l iubesc,nu stiu de ce si nu stiu cum ,dar cand te mangai pe cap de ea imi amintesc si cand te aud razand pe ea o aud.Nu stiu nimic,poate o parte din sufletul ei seamana cu sufletul tau sau poate doar asa a randuit Dumnezeu,sa mai iubesc pe cineva inainte de a muri." Era deja tarziu,dupa-amiaza zburase departe,agatat de grinda ardea deja lampa umplind coliba numita casa, cu umbre si cu mirosul intim al flacarii,miros care pentru mine a devenit sinonim al sfinteniei,al iubirii de o viata si al imposibilitatii uitarii unor dureri.Inainte de a iesi din casuta darapanata ,la rugamintea lui ,am mazgalit pe caietel ,pe ultima fila ce m-a rugat si anume sa fie ingropat alaturi de ea.Stiam sa scriu doar cateva litere nesigure si tremurate si acelea.El s-ar fi descurcat ceva mai bine ,dar nu-l mai ajutau ochii. L-am pupat pe obrajii sarati de plans,m-am sters si am fugit acasa la bunici. Am plecat a doua zi sa-mi incep propria lupta cu lumea,am luat cu mine vorbele unor batrani si toate vietiile lor adunate manunchi. Pe cand am trecut urmatoarea data prin satul copilariei mele ,disparuse deja coliba,in locul ei se inalta o casa cu etaj,nu mai era nici o lumina tremuratoare de lampas cu petrol in tot satul si parca nu ramasese nimeni cine sa-si aduca aminte. Mormantul lui Domi l-am gasit destul de usor.Nu era langa mormantul ei ci chiar deasupra,oarece tarani batrani ,facusera o greseala,cred eu voluntara cand i-au sapat mormantul .Era liniste in cimitir ,era vara,taranii erau cu totii pierduti printre muncile campului,doar eu ,devenit intre timp orasean si domn,dupa cum mi se adresau,bantuiam fara treaba.Plecasem de fapt sa asez o floare pe mormantul celei care m-a tinut de mana cand am facut primii pasi.M-am oprit insa langa dambul ce cu o imensa piatra plata ,culeasa din parau ,marca locul de odihna a lui Domi.M-am asezat in iarba,cat sa fumez o tigara si cat sa-mi termin gandul de gandit.Cu atat ramanem,buni sau rai,curajosi sau fricosi,luptatori,ignoranti,fericiti sau chinuiti de viata,cu atat.O piatra banala infipt drept capatai,eventual cateva cuvinte si un nume care peste cativa ani nu va mai insemna nimanui nimic.Vieti inutile,sfarsite fara sens,traite fara sens...si drept plata pentru rabdare ,doi metri patrati de tarana in pamantul natal.Eu imi aduc aminte si poate cineva si de mine isi va aminti,cat timp insa?O suta de ani?O mie?Conteaza?Oricum va veni candva o zi cand Soarele va straluci la fel,vantul va mai valurii putin fata lumii ,copacii isi vor soptii tainele si mii de oameni vor alerga inainte spre propriul sfarsit...doar ca eu nu voi fi si nu doar ca nu voi fi ci toate vor fi de parca nici n-as fi fost nicicand.Mai conteaza ceva atunci?Da,conteaza mereu.Iubirea niciodata nu-i degeaba,cand iubim facem viata celorlalti ceva mai usor de trait,daca stim cum sa iubim.Conteaza ca Domi a iubit o viata intreaga ?Lumii intregi nu,dar celor care l-au cunoscut conteaza,de sub mainile profesorilor buni iasa mereu elevi buni si eu nu pot decat sa-i fiu recunoscator lui Domi ca mi-a servit drept exemplu pentru cat si cum trebuie sa iubesc ...

Poveste tristă

Schita

Ma cheama Mihai.Negru Mihai.Numele mi-a fost dat de cei care m-au gasit abandonat pe treptele bisericii,aveam 6 luni,poate ceva mai mult poate ceva mai putin .Cel care m-a gasit,un dulgher oarecare ce mergea la servici mi-a auzit plansul,il chema Mihai si mi-a lipit numele dintr-o inertie ,parca ar fi vrut sa spuna ca el fiind Mihai toti ar trebui sa fie.Negru mi se trage de la numele biserici.Nu conteaza,poate mi-e potrivit numele ca nu sunt tocmai blond.
Am fost dus la un centru,apoi la un altul si timp de 7 ani am fost dat din mana in mana.Cateva luni pe aici,cateva luni pe dincolo,oameni aici,oameni si dincolo,printre ei am descoperit timpuriu ca cei ca mine vor lua mereu mai multa bataie decat mancare.Totusi nu am fugit de sub protectia oferita atat de binevoitor de stat din cauza batailor,astea rar deveneau atat de intense incat sa pastrez urmele mai mult de 2-3 zile,am fugit din cauza unui asistent,unul de 23 de ani,mare cat un tanc si cu mare drag de copii.Din pacate acest drag se manifesta prin pipaituri si uneori nici macar nu se oprea aici.Aveam un prieten,asa ziceam noi ca suntem,adevarul este ca nu eram nimic altceva decat cei doi purdalai mici si pricajiti care luau cea mai multa bataie si asta ne-a facut sa ne simtim apropiati.El a fost cel care a patit-o,eu am fost cel care am scapat.Asistentul intrase noaptea la doua in camera comuna,l-a trezit si l-a dus sa-i arate ceva.A doua zi dimineata prietenul meu nu putea manca,vomita continuu,avea ochii invinetiti si fata umflata ghicindu-se prin roseata nefireasca urmele unor degete.Mi-a zis plangand ce a fost obligat sa faca,mi-a zis si dupa doua ore a sarit de la cel de al treilea etaj ,a avut noroc,picase exact in cap si a scapat astfel de tot.Eu am fugit dupa doua zile,de frica,recunosc.Dupa moartea prietenului meu s-a facut o ancheta care a durat exact 2 ore,atat le-a luat sa ajunga a concluzia ca a fost sinucidere curata fara nici o motivatie.Din ziua aia asistentul a inceput sa-mi zambeasca mai des si avea un mod de a ma atinge care imi ridica parul maciuca.Am fugit.Oriunde .Vroiam sa traiesc si vroiam sa traiesc fara sa trec prin ce trecuse Nelu.
M-am dus departe,m-am urcat in primul tren,un personal rablagit,plin de navetisti beti care se intorceau de la munca si de familii de tigani ce pareau sa-si duca veacul calatorind cu trenul in locul satrei de candva.Printre copii acestora m-am putut pierde usor,erau la fel de subtire si de murdar imbracati ca si mine.Nu i-a pus nimeni in seama nici pe ei si nici pe mine.Poate as fi plans pe drumul acela daca as fi stiut sa plang,eu insa nu am invatat asta niciodata,indiferent cat am fost batut eu lacrimi nu aveam.Poate din cauza celor cateva ore petrecute pe scarile unei biserici intr-o oarecare noapte a unei luni de noiembrie de demult.
Am dormit toata noaptea aia,cand m-am trezit prima oara trenul era aproape gol si stationa undeva intr-o gara rablagita.Mi-am inchis ochii la loc si m-am intors la somn.La urmatoarea mea trezire ne aflam in miscare,trenul tocmai parcurgea mahalaua unui oras mare,mi-am dat seama de asta dupa faptul ca timp de aproape 10 minute se vedeau afara numai siruri de case darapanate,uneori chiar numai cate un zid ramas in picioare,carpe intinse sa protejeze de ploaie napastuitii sortii care aici isi gasisera refugiul si foarte multa mizerie,cai a caror coaste pareau sa incerce a iesi prin piele si caini raiosi ,scheletici.Am coborat asadar in prima statie,ma gandeam ca printre astfel de nenorociti nimeni nu va observa ca a mai aparut de undeva inca unul.M-am inselat amarnic.Facusem o greseala grozava,am inceput sa cersesc.Imi era foame,sa fur nici prin cap nu-mi trecea asa ca nu-mi ramasese decat sa intind mana.Asta mi-a fost greseala.Dupa nici zece minute au aparut doi baieti de 17-18 ani ,m-au saltat de maini si m-au tarat dupa ei in spatele unui chiosc.In timp ce ma bateau ,intre pumni si picioare aplicate pe unde apucau,carcit pe jos cum ajunsesem in incercarea mea de a ma proteja am inteles din racnete ca toate astea le primesc ca sa ma invat minte ca nu pot sa ma bag asa pe teritoriul altui cersetor. In final cand nu eram in stare sa ma ridic nici macar in genunchi mi-au intors buzunarele pe dos desi nu aveam nici un ban macar,nu-mi daduse nimeni nimic.
De doua ori am incercat sa ma ridic in picioare dupa ce au plecat dar ma sageta cate o durere de cadeam la loc.A treia oara am simtit ceva cum se stringe parca in mine si un val intunecat mi-a acoperit privirea.A fost doar asemeni unui somn ce se lasa brusc peste un om obosit.
Eram in spital cand mi-am revenit,ma adusese un taximetrist .Nu stiam nici ce zi este,nici cum am ajuns aici.Aveam doua tuburi ce-mi ieseau din venele bratelor,vedeam doar cu un ochi avand pe celalalt un plasture,o mana si un picior nu-mi puteam misca ,erau intepenite intr-un strat gros de ghips .O saptamana intreaga a trecut peste mine ca un somn lung in care uneori parca visasem ceva.M-am bucurat caci eu niciodata nu avusesem inca vise,auzem pe altii vorbind despre asa ceva dar eu nu am avut parte nici de astea.Din pacate nici atunci nu visasem,momentele cand eram trezit si hranit,cand ma curata cineva cu un burete sau imi punea plosca le-am confundat cu visele.Dupa o saptamana m-a trezit o asistenta sa-mi spuna ca am un vizitator.M-am speriat,ma gandeam ca or fi venit dupa mine si voi fi dus inapoi si dat in grija celui de care am fugit.Am incercat sa ma dau jos din pat dar nu aveam cum,erau marginile ridicate si eu cu membrele in ghips ma miscam asemeni unui robotel.Cel care a intrat pe usa era un batranel alb in cap,cu niste ochi incredibil de albastri si o privire senina,fata zambitoare si niste gesturi lente,calme,calculate.Am stiut de undeva ca pentru prima data am intalnit pe cineva cine nu ma va lovi niciodata.Acesta a fost cel care m-a gasit plin de sange in spatele chioscului,cel care m-a adus la spital si cel care nu mi-a dat drumul cat a mai trait.A fost singurul om din viata mea asa cum ar fi trebuit sa fie toti oamenii,asa cum sunt convinsi ca sunt toti cei din lumea aia frumoasa dspre care ne vorbea uneori la centru un barbos imbracat in fusta.
Pe batranul asta al meu il chema domnul Konya .A fost timp de 40 de ani profesor de literatura si filosofie la un liceu oarecare,cand eu l-am cunoscut fusese pensionat deja de un an,spunea ca s-a retras singur caci nu mai facea fata noii generatii.M-a dus acasa la el cand am iesit din spital,m-a carat dupa el de cateva ori la tribunal,am fost in tot felul de birouri unde s-a discutat despre mine,peste tot i se puneau intrebari peste intrebari pana scotea cate un plic din buzunar si-l punea in buzunarul functionarului,din momentul acela toate erau in regula,se completau,se semnau ,se stampilau acte.M-a adoptat domnul Konya.De fapt m-a cumparat de la functionari asa cum isi cumpara taranii o capra in targ.M-a tratat insa asa cum nu cred ca meritam eu sau oricine sa fie tratat.Aveam camera mea,faceam baie regulat si mancam de trei ori pe zi,la ore stabilite .Nu aveam de facut nimic altceva pentru toate astea decat sa invat.Nea Konya nu a fost profesor degeaba,era pasionat de invatarea copiilor,datorita lui stiu sa scriu si sa numar,datorita lui am citit cateva carti si meritul lui este ca am vazut ca dincolo de lumea batailor regulate,a rautatii,a tuturor relelor exista si o lume a celor norocosi,o lume a celor care au parinti si case si masini ,o lume a celor care au mereu ce sa manance si nu sunt treziti din somn pentru a fi batjocoriti.Nea Konya avea si un baiat,om realizat,asezat la casa lui.Acesta a fost de trei ori in vizita cat a trait bunul meu tata.Am ajuns sa-i spun asa batranului meu profesor si l-am iubit,o Doamne ,l-am iubit atat de mult incat nu i-a fost permis sa traiasca prea mult.Ultima data cand venise baiatul lui adevarat s-au certat timp de cateva ore in bucatarie ,nea Konya,tata,vorbea linistit si calm,dupa tonul lui caci nu-i intelegeam prea clar cuvintele prin usa inchisa aveam impresia ca se ruga de celalalt,acesta insa urla si trantea tot felul de obiecte iar in final a plecat trantind si usa de la intrare.Nea Konya,tata plangea in bucatarie cand m-am dus la el,m-a luat in brate si m-a pupat pe obraz plangand,m-a pupat asa cum niciodata nu m-a pupat nimeni nici inainte si nici dupa el.Daca as fi putut as fi plans si eu dar eu nu am lacrimi,am zacut in bratele lui fara cuvinte si mi-am petrecut bratele dupa gatul lui,aveam un nod in gat si asta nu-mi permitea sa scot nici un cuvant.
Urmatorii doi ani au fost cei mai frumosi din intreaga mea viata,pensia lui tata era subtire,mai suplimenta cat de cat cu plimbari cu taxiul,atat cat sa ne putem cumpara si cateva carti in fiecare luna,citeam ore in sir amandoi,de cate ori terminam cate o carte ma punea sa i-o povestesc.Uneori ma scotea in oras,ne plimbam de mana pana la cofetarie,tanti care lucra acolo il cunostea si ma intreba mereu daca m-a scos bunicul la ceva dulce...
A urmat insa dezastrul.A fost intr-o zi de sambata ca in acea zi cand m-a gasit el dupa chiosc.A plecat cu taxiul si nu s-a mai intors niciodata.A sunat acasa la amiaza sa-mi spuna sa nu-l astept,sa mananc singur caci el va veni tarziu,spunea ca are clienti si face bani asa ca ramane cat poate.Incet s-a facut seara,a venit si noaptea si incepuse sa-mi fie frica.L-am sunat si m-a linistit,spunea ca duce clientul pana la destinatie apoi vine acasa.A trecut inca o ora,apoi inca doua dar el nu venea.Nu a venit nici dupa trei si nu a fost venit nici cand m-am trezit dimineata in fotoliul in care am adormit asteptandu-l.Nu a mai venit niciodata.A venit in schimb fiul lui si mi-a zis sa-mi strang lucrurile si s-o iau din loc.Nu intelegeam ce vrea dar m-a lamurit foarte repede cu o palma dupa ceafa.Cum nu am fost niciodata lovit in casa aia nu m-am asteptat,m-a luat prin surprindere si am dat cu capul de perete.imi frecam locul unde un cucui incepuse sa-mi creasca dar tot nu stiam ce am de facut.M-a tarat pana la un scaun,s-a asezat fata in fata cu mine si m-a lamurit cu vocea cuiva cine se tine cu greu in frau :
-Aseara a murit tata.A fost injunghiat si i s-au luat toti banii pe care-i facuse ,i s-a furat si casetofonul din masina si telefonul mobil.Probabil ca a facut-o un client,oricum nu conteaza,e treaba politiei sa-l caute pe ala.Casa asta este a mea si eu nu am nevoie de nici un mucos in zona,asa ca ori iti iei frumos toalele si te cari ori ti le strang eu si sun sa fi dusa inapoi acolo de unde ai fugit cand te-a gasit tata.Ai 10 minute sa te hotarasti.
Am luat cu mine o sacosa de haine,periuta de dinti din baie un prosop si sapunul de langa chiuveta.Am vrut sa iau si Oliver Twist acesta fiind cartea mea preferata dar nu am fost lasat.Mi-a zis baiatul lui nea Konya ca nu era vorba sa fur si ce nu-mi apartine si ca imi suceste gatul daca mai indraznesc sa vorbesc vreodata de tatal lui de parca ar fi si al meu.M-a dus la usa ,a deschis si m-a impins afara de era cat pe ce sa cad pe scari,mi-a zis un “hai pa si sa-mi scri milogule” apoi a trantit usa.
Eram iarasi copilul strazii,copilul nimanui.Macar nu mai eram atat de mic incat sa atrag atentia imediat,aveam aproape 14 ani,aveam cateva haine ,stiam sa citesc si sa scriu si aveam si aproape 2 milioane de lei ascunsi intr-o soseta,nu de mine,sa nu credeti.Aici ii punea tata,aici ii strangea banut cu banut punand in fiecare zi ceva,de aici ne laum carti si spunea mereu ca astia sunt banii mei.Daca ei mi i-a dat atunci cu siguranta erau ai mei,pe tata nu l-am auzit niciodata spunand nici cea mai mica minciuna.
Am plecat in lumea larga.Jumatate de an am dormit sub un pod in compania unui om de aproape cincizeci de ani,asta traia pentru a bea si a unuia de douazeci si ceva care traia pentru a fura si a-si cumpara inca o doza,mereu doar inca una. Nu aveam nimic in comun,nu ne salutam si nu discutam decat stictul necesar,bani sau mancare nu mi-au cerut niciodata si nu le-am cerut nici eu.Am trait cu banii aceia de aproape doua milioane timp de 5 luni,altceva decat paine si apa mai nimic.De doua ori am cumparat sapun,mi-am stricat o parte din bani pe inca un prosop si pe o editie veche a cartii lui Dickens.
Mi-am gasit apoi de lucru la o benzinarie,spalam geamuri la masini,spalam pe jos in cladirea statiei si curatam toaletele.Pentru toate astea mi s-a permis si sa dorm intr-un spatiu de 2metri pe 1,5,acolo unde tineam maturile,detergentii,aspiratorul si solutiile de curatat.Nu a fost nici bine nici rau.Castigam strict atat cat sa pot manca omeneste si sa-mi pot cumpara din cand in cand cate un tricou sau o pereche de incaltari.Dupa cateva controale de frica sa nu fie amendat patronul a purtat o discutie cu mine,am cazut de acord ca timp de un an sa-mi dea doar jumatate de salar dar sa-mi fac acte,asa m-am vazut cu un buletin si o diploma de 8 clase.Cunostintele le aveam la o adica de la batran dar acum aveam si certificat.
La astia am lucrat aproape doi ani,apoi m-am imprietenit cu Vasi.Acesta era mai mare cu un an decat mine,fugise de acasa dupa ce murise mama lui si cand ajunsese sa se teama de tatal lui .Avea si el vechime in supravietuirea stradala.Se descurca mai bine decat mine,el nu se codea sa fure ,mintea de inghetau apele si nu avea nici o retinere in a smulge posete din mana femeilor neatente ori telefoane de la gatul copiilor unor parinti prosti.La inceput refuzam sa fac asemeni lui,incetul cu incetul,fiind mereu impreuna si la rau si si la rau caci bine nu prea era m-am invatat si eu la a face orice fara rezerve.Lucram in echipa,unul distragea atentia celor multi si prosti in timp ce celalalt opera cate un buzunar,mai taia cate o poseta ori salta un telefon nesupravegheat suficient.Oricum telefoanele erau o afacere proasta,noi nu puteam risca sa iesim cu ele pe strada,nu aveam niciodata bani destui cat sa mituim un politist,trebuia asadar sa le lasam la altii spre vanzare si deseori luam teapa ca seara refuzau banii pe telefon si sustineau ca nu le-am dat nimic.Intre hoti nu exista cinste.Prima incalcare grava am facut-o cand implinisem 17 ani.Am sarbatorit,ne-am imbatat amandoi si mergand spre garsoniera facuta praf de o familie de tigani pe care ne-am putut permite s-o inchiriem urlam de nebuni pe strada.In tramvai lui Vasi i s-a facut rau si a dat la rate ,s-au tras toti de langa noi asa ca am calatorit domneste.Unul de vreo 15-16 ani s-a uitat mai lung decat trebuia dar si-a revizuit urgent atitudinea desconsideratoare dupa ce a luat o “capsuna in far”de la Vasi.Asta-i termen invatat de la el,inseamna o flegma in ochi.Dupa ce am coborat ,mergand spre casa am observat o domnisoara eleganta.Umbla tantos si dadea din fund special parca sa ne faca in ciuda .Ne-am tinut dupa ea iar ea s-a prefacut ca vorbeste atat de concentrata la telefon incat nu ne observa.Cand a inchis am incercat sa ma bag in seama.S-a oprit,s-a uitat la mine din cap pana in picioare si am vazut ca pur si simplu ii scarba de ce vede.Mi-a fost putin si rusine dar ma si enerva.Vasi in schimb nu avea greturi,i-a zis direct “ pe nume”.Asta-i alta smecherie invatata de la el:toate femeile sunt c.u.r.v.e. si pe toate le cheama p.i.z.d.a.. Fata cand a auzit cum vorbeste Vasi a dat sa-si continue drumul dar a fost deja prea tarziu,Vasi o apucase de mana,a smucit-o,fata s-a dezechilibrat si a cazut pe spate lovindu-se la ceafa de bordura.M-am sperit ca a murit.Avea insa puls si respira .Nu stiam ce sa facem,eu ziceam sa fugim pana nu ne vede cineva.vasi zicea sa incercam s-o trezim caci daca o lasam acolo poate isi inghite limba si se sufoca.Nu stiu daca e posibil una ca asta dar m-am speriat.Am dat sa fug sa aduc apa dar am fost tras inapoi .Pana la urma a luat-o Vasi in brate si am dus-o la noi.Pe scari ne-am intalnit cu un tip si o tipa,astia ne-au privit dar nu au zis nimic,erau preocupati cu dozarea la o portie de ceva galbui intr-o siringa.Am trantit-o pe asta pe pat si am adus i-am aruncat apa in fata.A inceput sa miste.Si-a deschis intr-un tarziu ochii,s-a uitat in jur.Se vedea de la o posta ca nu stie ce s-a intamplat,nici ca unde-i si nici ca cine suntem noi. S-a ridicat de pe pat si a vrut sa plece dar a fost trantita inapoi de Vasi.
- Poate nu vrei sa te grabesti chiar asa dupa ce ti-am salvat viata.
Fata si-a incercat norocul spunand ca-i tarziu si ca o vor cauta parintii daca nu ajunge urgent acasa.Vasi i-a raspuns ca atunci sa treaca repede la fapte daca tot se grabeste si si-a scos madularul intarit.Fata a sarit iarasi de pe pat si de data asta a reusit sa ajunga aproape pana la usa.A fost tarata inapoi .Eu stateam speriat,nu stiam ce sa fac.Intr-o parte era prietenul meu,cel care se descurca si ma ajuta sa supravietuiesc,pe partea cealalta era o fata,o “p.i.z.d.a.” oarecare.Totusi cineva cu vocea batranului pe care l-am iubit imi soptea ca asa ceva nu se face.
-Dezbraca-te!-a dat Vasi ordin si cum fata nu schita nici un gest cum ca l-ar fi auzit macar a prins-o de gat,a ridicat-o de pe pat apoi i-a tras un pumn in plex.Cand i-a dat drumul aceasta icnea si cazuse in patru labe.Scotea niste sunete de parca ar fi vrut sa vomite totusi nu a facut-o.Dupa cateva clipe Vasi a ridicat-o de jos si a asezat-o pe marginea patului.
-Dezbraca-te!
Fata nu misca nici de data asta asa ca Vasi a luat-o iarasi de gat ,a ridicat-o in picioare ,s-a uitat in ochii ei si i-a zis ca e gata s-o bata pana rupe ficatul in ea sau pana face ce i se spune.Apoi i-a tras inca un pumn in acelasi loc dar de data asta mult mai tare.Fata plangea ,icnea si incerca sa respire desi nu putea.M-am apropiat de Vasi si i-am soptit la ureche ca eu vreu la baie.M-a privit ca pe un idiot,apoi mi-a zis sa fac ce-mi vine fara sa-l mai informez,ce drac ,eu nu vad ca-i ocupat.M-am dus in baie si m-am privit in oglinda.Ultimii aburi ai betiei stateau sa se risipeasca,aveam fata buhaita,ochii inrositii,fata trasa si cercane vinete ce aminteau de ursuletii Panda.De dincolo se auzea vocea lui Vasi:
-Dezbraca-te!
De data asta s-a auzit si vocea ei,implora.Ma gandeam ce sa fac.Stiam ce are de gand Vasi.Ceva se revolta in mine si ma impingea sa iau atitudine de partea fetei,un alt gand imi spunea insa ca ar fi degeaba,Vasi m-ar bate si pe mine ...plus ca simteam ceva tare in pantaloni si am recunoscut in sinea mea ca as vrea sa vad cum arata asta fara haine.
Cand m-am intors in camera fata mai avea pe ea doar o pereche de bikinei roz.Incerca sa-si acopere sanii cu mainile dar Vasi i le indeparta iar si iar,apoi i-a zis sa-si dea jos si chilotii.Fata a refuzat asa ca s-a aplecat el si i-a smuls cu o paraitura.Eu stateam ca hipnotizat in usa,era pentru prima data cand vedeam o femeie dezbracata ,ma atragea si ma speria in aceasi masura,pantalonii mei aveau in fata o umflatura dureroasa si respiram la fel de sacadat ca ea.Vasi a impins-o pe spate fortat si s-a urcat pe ea,aceasta si-a strans picioarele si incerca s scape,cateva clipe s-au luptat apoi mainile fetei au fost imobilizate. Prietenul meu m-a chemat si mi-a zis s-o tin de mana pe proasta asta iar eu m-am conformat.Asa a durat doar cateva clipe pana i-a desfacut fortat picioarele si s-a asezat intre ele.cand misca cum nu-i placea ii tragea cate un pumn in coaste.
Ce sa va tot descriu,cand a terminat s-a dat jos de pe ea.Fata a ramas in aceasi pozitie si plangea fara sunete,ii urgeau doar lacrimile pe obraz.Vasi a zis ca-i randul meu.Imi era mila de ea dar goliciunea ei ma atragea,cei doi oameni din mine s-au luptat cateva clipe apoi cel care sustinea ca-i doar o p.i.z.d.a. din mii de p.i.z.d.e. a invins si mi-am facut si eu numarul.intre timp s-a reinvigorat Vasi si a mai dat o tura,apoi iarasi eu.Cand am fost gata si a doua oara ne-am dus pe rand la baie sa ne spalam.Fata zacea in pat,pe spate ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic,ca si cum nu ne-ar vedea si nu am exista deloc pentru ea.Vasi i-a tras inca un pumn in coaste si i-a zis sa se imbrace.Asta s-a conformat fara nici un cuvant.Cand a fost imbracata complet prietenul meu s-a dus in spatele ei si i-a dat in cap cu o sticla goala.Fata a cazut ca secerata,a luat-o in brate si a plecat cu ea,eu deschideam usile.Am mers cu asta vre-o 5-6 strazi pe intuneric apoi am intins-o pe o banca din fata unui bloc si am plecat.
Asta a fost doar prima dintr-un lung sir de placeri si dezamagiri.Sa faci sex era placut,eu imi aminteam insa de batranul care m-a luat de pe strada,m-a tratat,m-a iubit,de batranul care mi-a citit candva povesti si care m-a invatat sa citesc,de batranul care a fost langa mine si cand s-au itit primele mele fire de par intre picioare si sub brat ,batran care mi-a explicat cum sta treaba intre femei si barbati.El spunea ca femeia este o floare care se deschide in fata barbatului iubit,spunea ca un barbat adevarat este acea albina care se multumeste cu o singura floare,spunea ca femeia are pielea de catifea,miroase a piersici coapte,are ochi de luceafar si suflet de inger.Cele cuoscute de mine miroseau a parfumuri,unele a transpiratie,erau toate complet epilate de pareau fetite si erau la fel de departe de conceptul de floare pe cat eram eu departe de a fi albina.
Au trecut insa anii,zi dupa zi.Am cunoscut si alti baieti de-o seama cu noi,incet ne-am strans intr-o gasca,eram cand 8 cand 9,asta pentru ca Vampirul se intorcea uneori la mamica betiva a lui.Seful nostru era un fost luptator de strada dupa cum declara el,pe nume Chin.El si-a ales numele,ii placea cum suna,parea a fi ceva chinezesc sau japonez si exprima foarte clar ce poate el produce.Avea un cap mare si o fata lata de parca l-ar fi palit trenul frontal inca in copilarie.Erau in gasca si baieti mai destepti decat asta care era de-a dreptul idiot numai ca el singur avea un spatiu si ne-a primit si pe noi.Mostenise de la babaci un apartament cu patru camere si asta devenise sediul nostru.De aici plecam in raiduri,jefuiam odata la 3-4 zile cate un tip,uneori mergeam la sigur,pandeam pe cineva cu bani si-l asteptam in fata casei cand cobora din masina sa deschida portile garajului sau poarta spre curte.Majoritatea scoteau tot ce aveau la ei in momentul in care dadeau cu ochii de cutit,au fost insa si cativa care nu se speriau asa repede sanse insa nu aveau cu noi,eram prea multi.
Fetele le agatam pe strada,nu le mai taram dupa noi cu forta ca prima data.Le spuneam diferite prostii,le duceam cu zaharelul cum ca avem parfumuri originale scumpe de vanzare,lenjerie intima de marca la jumatate de pret si mii de alte prostii.Se gaseau mereu dobitoace care sa puna botul si sa vina sa vada marfa.Ziceam ca-s produse furate asa ca nu putem iesi pe strada cu ele si ca le avem ascunse,apoi le duceam acolo unde astepta gasca si fata avea parte de marfa la greu.Unele se vaicareau,altele plangeau,au fost care amenintau dar am avut si surprize.Nu odata ni s-a intamplat sa ne zica fata ca putem sa-I spunem direct ca-i rost de sex ca venea. Unul Soloban,eu i-am fost lipit numele caci nu putea pronunta corect,a adus la un moment dat o doamna de vre-o 30 de ani.Asta a facut un circ de numai cand a aflat despre ce-i vorba,striga la noi de credeam ca o aude cineva desi eram la o fabrica veche si dezafectata,racnea din rarunchi ca ce ne-am inchipuit noi despre ea,ca aoleu unde a ajuns lumea si ca Dumnezeu nu stie cum de ne mai rabda pe fata pamantului...apoi s-a dezbracat,a facut fata cu brio la tot si spre marea noastra sperietura ne-am trezit cu ea la usa dupa doua saptamani.Il vazuse pe Popopo pe strada,l-a recunoscut si l-a urmarit pana acasa.Popopo e cel mai mic dintre noi,are doar 16 ani,de regula cand dam o spargere el sta de sase.Il cheama de fapt Gicu dar la un moment dat cand tocmai reusisem sa spargem lacatul de la un depozit aparuse o patrula si acesta venise in fuga sa ne anunte ca trebuie sa disparem,de emotii insa tot ce putuse rosti a fost po-po-po vrand sa zica politia.De atunci el ii Popopo.Ei bine,pe acesta l-a urmarit femeia.A batit la usa ,cand Chin i- a deschis l-a dat pe acesta la o parte din drum,a intrat in casa,a inchis usa si s-a dezbracat.S-a pus in pat si a dat ordinul:
-Haideti baietei,curaj!
Asta isi facuse obiceiul sa vina odata la doua-trei saptamani si cand i-a zis odata Chin ca ar face bine sa nu se arate in zona daca nu vrea ca sotul ei sa afle despre tot aceasta i-a raspuns ca el ar face bine sa-si folosesca si limba pentru a o satisface pentru ca in cazul in care se intampla sa plece “nefututa cat imi place”-exact asa spusese-se va duce la politie si vor afla aia tot.Cu asta ajunsesem s-o facem din obligatie si cred ca ar fi fost o sarbatoare printre noi daca scapam cumva de ea definitiv.
Am trai asa multa vreme.Venise si trecuse deja si ce-a de-a 23-a mea aniversare si continuam sa fim spaima orasului.Pe unde treceam faceam victime,nu neaparat pentru a fura sau jefui ci mai mult pentru a-i face pe toti sa le fie teama de noi.Nu faceam nici o prostie in zona in care locuiam si nici cu vecinii nu intram in conflict,in schimb daca intalneam pe cineva in parc sau pe strada singur si noi eram macar 4 atunci nu scapa nebatut.Ni s-a intamplat si sa fim pusi pe fuga de cate unul mai hotarat dar toate astea ne faceau doar sa fim si mai rai cand dadeam peste urmatoarea victima.Bateam batrani si femei fara sa ne pese.Cand aveam de-a face cu doi barbati preferam sa ne luam coada intre picioare si sa le aratam spatele.Eram de fapt 9 copii needucati,toti am fost abndonati sau proveneam din familii destramate ,decazute si cum ne-am trezit cu o intreaga lume fiindu-ne dusmanoasa noi ii raspundeam inzecit.Daca societatea decazuse intratat incat nu i-a pasat de noi atunci noi ne straduiam s-o impingem cat mai jos posibil,distrugeam de cate ori aveam ocazia,umpleam orasul cu inscriptii de “Va cauta razbunatorii”.Asa ne numeam noi si incetul cu incetul am capatat si cativa adepti,membrii eram doar noi noua dar celelalte gasti incepusera sa ne respecte.Prietenul meu cel mai apropiat nu mai era demult Vasi,pe acesta il chema acum Pumnul pentru ca era cel mai tare in mana,mie mi-au lipit numele de Calugarul pentru ca luam de regula cu mine peste tot cartea lui Dickens iar asta in ochii lor era un fel de Biblie.Prieteni mai buni imi erau Motor si Maiden.De astia se mai lipise ceva poleiala de cultura si se putea discuta cu ei si altceva decat injuraturi,futaiuri si bani.Motor avea un frate mai mare care era mecanic si de la acesta invatase suficient ca sa deschida orice masina din cateva miscari dar la o adica se descurca si sa repare orice stricaciune.Maiden era fan inrait al formatie Iron Maiden,mare admirator a lui Bruce Dickinson,nu doar ca-l admira pe acesta dar stia si sa cante la chitara incredibil de bine.Astia doi citisera cate ceva la viata lor,e drept ca in copilarie,atunci cand traia inca mama si tata.Maiden citise chiar si Oliver Twist si cu acest lucru imi castigase prietenia din start.Cu astia doi se intampla uneori duminica sa ne imbracam curat ,sa mergem la un film sau la un club si nu odata s-a intamplat ca dupa o astfel de iesire sa-si petreaca noaptea careva dintre noi in compania unei fete fara sa fie intreaga gasca in asteptare pentru a-i veni randul.Sexul era altceva asa,cand fata de bunavoie isi desfacea picioarele si ii facea si ei placere atunci ma simteam mai barbat,cand violam pe cate una in grup pe sub poduri,prin aprcuri pe inserate ori prin vechi cladiri parasite ma simteam mai degraba animal decat om.Prea mult nu insemnau insa nici astea nici celelalte,cum veneau asa treceau toate.
A venit insa ea.Intr-o zi care parea a fi cat se poate de banala,o zi ca oricare alta.Plecasem cu Maiden sa prindem un fir,filam o anumita masina care venea la fiecare sfarsit de saptamana aducand mezeluri la un anumit magazin si spunea Popopo ca a vazut delegatul sau soferul iesind cu un teanc de bani in mana .Asta insemna ca toata marfa livrata era platita la sfarsit de saptamana si merita sa-i saltam cu forta.Trebuia insa sa ne convingem inainte asa ca ne-am pus in statia de tramvai aflat fata in fata cu magazinul si asteptam sa treaca vremea.Eram la doua cartiere distanta de sediul nostru si eram numai noi doi,pe de-o parte ne simteam bine caci puteam discuta fara sa fim acuzati de ceilalti ca ne dam mari folosind cuvinte complicate ,pe partea cealalta eram insa nelinistiti,puteam fi atacati de orice gasca concurenta daca ne-ar fi recunoscut.Nu s-a intamplat insa nimic din toate astea,s-a intamplat exact la ce nu m-as fi gandit niciodata.Din tramvaiul care oprise in fata noastra a coborat o gramada de lume si chiar la urma a coborat si ea.Avea o valiza imensa,pe roti ,intr-o mana,in mana cealalta cara un geamantan vechi si jerpelit.M-am grabit s-o ajut.Mi-a multumit frumos pentru gest in timp ce zambea.Brusc mi s-a facut cald si fara sa stau pe ganduri am intrebat-o daca imi da voie s-o ajut cu bagajele in continuare.S-a intors inapoi spre mine si tot zambind m-a intrebat daca fac parte din delegatia de primire.Am zambit si eu intelegand ca nu face misto de mine ci ca glumeste si ca i-ar prinde bine ajutorul meu.I-am facut un semn lui Maiden sa se descurce singur si am luat ambele genti de la fata dandu-i in schimb cartea mea s-o tina.A deschis-o,a citit doar titlul apoi a inchis-o la loc s-a aplecat spre mine si m-a pupat pe obraz spunand ca asta-i plata pentru ca exist.Cand s-a aplecat spre mine m-a lovit o intensa aroma emanata de pielea ei,mirosea a piersici coapte si a vara,a viata fericita si a campuri deschise,nesfarsite.Mi s-a taiat respiratia si mi s-au inmuiat picioarele.Am trecut strada si m-am oprit dupa cateva sute de metri sa-mi trag sufletul.Gentile ii erau incredibil de grele.Mi-am aprins si o tigara si mi-a cerut si ea una asa ca i-am oferit-o pe aia deja aprinsa si mi-am scos o alta pentru mine.Am intrebat-o ca la ce se referea cand m-a pupat si mi-a raspuns ca isi dorea sa cunosca un om care citeste inca scriitori ca Dickens,un om care nu sta cu mainile in buzunar cand o domnisoara se chinuie cu bagaje in fata lui,un om care raspunde la un zambet cu un zambet.Ma credeti ca m-am indragostit de ea?ma credeti ca am iubit-o inca dinainte s-o intalnesc?Am condus-o acasa,m-a poftit inauntru si m-a rugat sa mai raman macar pana face o cafea.Statea intr-o garsoniera mica si inghesuita,avea un pui de pisica luata de pe strada cu trei zile inainte dupa cum aflasem ulterior,cateva teancuri de carti ,un frigider,un pat,o masa si doua scaune.In cuier atarnau doua randuri de haine si mai avea cateva bluze si o pereche de blugi in geanta.In rest numai carti.
Am plecat deabia seara de la ea.Am aflat o mie si una si ma simteam ca rupt din lumea mea si asezat undeva pe un tron de niste maini binevoitoare.O chema Oana,avea 20 de ani.Era si ea orfana,fusese crescuta la un orfelinat,la 14 ani a plecat de acolo si si-a cautat de lucru.S-a luptat si s-a zbatut dar nu a decazut ca mine.A avut perioade cand a mancat odata la doua zile dar nu a luat niciodata nimic ce nu-i apartinea si nu a primit de la nimeni nimic pentru ce nu a platit.A muncit de toate pentru a se intretine.Acum se mutase aici pentru ca-si gasise o slujba ceva mai bine platita si se inscrisese la scoala,vroia sa faca liceul la seral si apoi sa dea la facultate.O hatarare iesita din comun,un curaj pe care nu l-am vazut niciodata nici la barbati si toate astea intr-o mana de om ,o biata femeie.O amarata crescuta de stat ,fara mama ,fara tata si fara un om pe tot pamantul caruia sa-i pese.Imi pasa mie.Cand ma uitam in ochii ei de un albastru incredibil ori la buclele ei castanii cum i se revarsau pe umeri simteam ca as fi in stare sa omor intreaga suflare omeneasca pentru ea.I-am si spus acest lucru,ea m-a privit zambind multa vreme apoi a venit ,mi s-a asezat in poala si mi-a mai dat o pupa soptindu-mi in final la ureche ca nu vrea sa fac asa ceva,daca tot sunt dispus sa fac ceva pentru ea ,atunci sa-i iubesc pe toti oamenii de parca ar fi fost toti ca ea.Mi-am adus aminte de Konya,bunul si batranul meu tata,de bunatatea lui si de lacrimile care i se adunau in ochi cand ma privea de parca ar fi stiut de atunci ca voi cadea.Mi-a fost rusine de mine,mi-a fost rusina pentru tot ce am facut si mi-a fost rusine si pentru gandul care m-a impins sa-i iau bagajele.

M-am intors printre cei asemeni mie.Trei zile am refuzat sa mai ies din casa.Imi era teama sa nu ma vada cumva Oana in compania acestora.Nu-mi trebuia mancare si nu vroiam sa particip la nici o actiune de grup ,nu am mers la furat cu ceilalti si nu m-am dus nici cand a intrat Popopo val vartej pe usa urland ca Chin a prins pe una de 15 ani si sa mergem ca ne vine randul imediat ce termina el cu ea.Ceilalti au plecat in fuga,eu am ramas privind spre tavan.Dupa nici 10 minute s-a intors si Maiden si pe urmele acestuia venea si Motor.Observasera absenta mea in fata blocului si fiind prietenii mei le-a pasat.Le-am povestit tot si m-au inteles.Mi-au zis sa plec,s-o iau pe Oana de mana si sa plecam,sa mergem in alta parte ,e lumea mare si sa-mi incep viata de la inceput.Nu am putut sa le zic ca Oana m-a acceptat asa cum sunt fara sa intrebe si ca eu nu am avut curajul sa-i spun,nu am putut sa-i marturisesc ca desi citesc Dickens si jut fetele frumoase sa-si care bagajele ,sunt doar un nenorocit,un raufacator,un golan,un violator si o povara celorlalti.
Totusi am plecat.M-am dus la ea .M-a primit zambind.Mi-a dat sa mananc ,m-a trimis sa ma spal si mi-a facut loc in pat langa ea.Puiul de pisica dormea intre noi si plutea atata sfintenie in aer si atata pace aveam in suflet incat nici o clipa nu m-am gandit ca am putea face sex.
Dimineata cand m-am trezit ea era deja plecata,casa era goala,pisi mic dormea inghemotocit la picioarele mele iar pe perna ei ma astepta un bilet:
“Banii sunt sub fata de masa.Sa cumperi ,te rog,paine ,o sticla de ulei si cateva kilograme de cartofi. Daca vrei ai voie si o bere. Eu vin seara la sase.Te-am pupat cand am plecat dar nu te-ai trezit ,am vrut sa-ti multumesc inca odata ca esti. Oana”
Am sarit jos din pat,dupa zece minute eram deja spalat,barbierit si imbracat.De banii ei nu m-am atins,mai aveam si eu cate ceva.Am plecat dar m-am intors de pe scari.Banii mei erau bani murdari,pentru banii mei au muncit altii si au suferit cand le-am fost luat cu forta,din banii astia ar fi fost un sacrilegiu sa cumpar ceva pentru noi.Am luat banii de sub fata de masa si am plecat iar.Banii mei,toti i-am dat primului cersetor care mi-a iesit in cale.M-am dus am cumparat un ziar,am sunat la o firma si dupa trei ore caram deja mortar cu galetile pe un santier.Program de 8 sau 10 ore,la alegere,salar destul de bun si bani cinstiti.Patronul afland ca sunt orfan si ma aflu la inceput de drum,vazandu-ma cum alerg cu galetile pe cand ceilalti se plimbau m-a chemat la el si mi-a dat un sfert de salar in avans.Au fost bani suficienti cat sa pot cumpara de toate fara sa ma ating de banii ei,pe langa cumparaturile trecute de ea pe lista am cumparat si o floare,un singur trandafir sangeriu.
Cand am ajuns acasa la ea am gasit-o stand pe marginea patului si plangand.Am crezut pret de o clipa ca-mi sta inima in loc.Lacrimile ei m-au durut mai tare decat toate bataile indurate in copilarie.Si-a ridicat privirea,m-a privit si mi-a zambit printre lacrimi:
-Am crezut ca ai plecat de tot.
I-am dat trandafirul si i-am spus ca oamenii intelepti gasesc intr-o singura floare ce nu gasesc altii nici intr-un buchet.Am luat-o in brate iar ea plangand mi s-a cuibarit la piept.Stiam ca pentru prima data in viata mi-am gasit cu adevarat locul,ca nu sunt primit de mila ,ca nu compasiunea sau bunatatea o conduce ci atractia aceea initiala care s-a transformat in iubire fara sa stim clar cand.In noaptea aia mi-a dormit in brate,dimineata m-am trezit cu mult inaintea ei,i-am pregatit tiptil micul dejun ,i-am scris un biletel cum ca voi cumpara eu tot ce trebuie si am plecat la munca.
Am facut dragoste pentru prima oara dupa o saptamana de stat impreuna.A fost ceva de vis,pentru prima data am facut dragoste cu cineva cine se gandea inainte de toate la placerea mea si pentru prima oara am facut dragoste cu cineva a cui placere sa fi fost mai importanta mie decat placerea mea.Avusese 20 de ani si fusese virgina.Eu am fost primul barbat in viata ei si va jur ca ea a fost ultima in viata mea.
Am devenit alt om .Munceam pe branci,munceam si eram fericit muncind,munceam pentru ea,munceam pentru noi,pentru viitorul nostru,pentru copii pe care ne-am propus sa-i avem.Ziceam ca vom face trei copii ,macar ei sa aibe frati si sa nu fie singuri.Ne faceam o mie si una de planuri,stiam ca vom ajunge candva la casa noastra,stiam ca impreuna,mana in mana vom imbatrani si vroiam ca atunci cand vom muri sa fim ingropati in acelasi mormant,sa fim impreuna si dincolo de moarte.A spus candva cineva ca iubirea este masura singuratatii noastre,acum am inteles cat de mult a inteles acela din adevar.
Dupa o luna ne-am inscris amandoi la seral si stateam seara de seara ascultand lungi si plictisitoare ore de matematica,fizica,chimie ,literatura .Stateam in aceasi banca si daca aveam uneori momente in care sa ma gandesc ca toate astea sunt o povara mai mare decat pot duce era suficient sa ma uit la ea,era suficient chiar si s ma gandesc numai la ea pentru a stii imediat ca nimic nu-i prea greu cat timp ne tinem de mana.
Nu stiam insa ca pacatele sunt asemeni unor caini fideli si ne urmeaza o viata intreaga,nu stiam ca nici o palma data nu ramane neintoarsa,ca nici o lacrima varsata de altii din vina noastra nu ramane neplatita cu lacrimi proprii. Nu stiam ca tot binele din lume daca l-as face tot nu este deajuns sa rascumpere un singur rau inutil facut,nu stiam inca nici ca fiecare om este un intreg,un unicat valoros in ochii lui Dumnezeu,ca nu exista nici o fata doar una din mii de alte fete,nu este nici un batranel din altii o mie de batrani si nici macar o amarata de pisica nu este doar una din alte mii,nu stiam inca ,o Doamne nu stiam.Nu stiam ca degeaba imi uit eu pacatele caci ele nu ma uita...
Ne-au asteptat in scara cand seara de la cursuri ne intorceam mana in mana.Ei erau sase,eu eram singur,plus ca au si sarit pe noi exact dupa cum aveam noi obiceiul sa sari pe oameni care nu banuiau nimic.O fractiune de secunda am avut,atat cat sa-mi dau seama ca am de-a face cu Razbunatorii,apoi am simtit un soc in moalele capului si s-a lasat peste mine intunericul.
Cand m-am trezit aveam mainile legate la spate,stateam pe un scaun ,aveam si picioarele legate de picioarele scaunului.Gura imi era plina cu ceva si nu puteam nici scuipa si nici urla.Oana plangea intinsa in pat,o auzeam suspinand si rugandu-se uneori la un Dumnezeu necrutator.M-am zvarcolit dar tot ce am reusit sa fac a fost sa ma rastorn cu scaunul si sa atrag atentia asupra mea.Chin deja isi terminase numarul cu viitoarea mea nevasta,cu mama viitorilor mei copii,cu singura femeie pe care am cunoscut-o si pe care am iubit-o indeajuns cat sa inteleg ca avea intradevar suflet de inger.Un alt razbunator o calarea acum si eu inutil incercam sa urlu,inutil ma zbateam.Chin,blestemat sa fie si in iad,a venit langa mine ranjind si mi-a spus ca doar nu ma supar ca isi iau si ei partea din femeia mea caci mi-am luat si eu de destule ori partea in casa lui din femeile lui.Am muscat de disperare in ce aveam indesat in gura si am simtit cum dintii din fata mi s-au spart cu o pocnitura dar durerea pe care o simteam in piept era infinit mai mare.Doua ore blestemate,doua ore lungi cat o vesnicie in iad am fost obligat sa privesc,doua ore ea a plans si s-a rugat la Dumnezeu.Dupa doua ore si-a satisfacut toti animalul si a venit Chin sa ma dezlege .Mi-a taiat franghia de la maini si de la picioare,mi-a scos si carpa din gura si m-a impins in pat peste ea spunand :
-E randul tau,Calugare!
Mi-am sarutat sotia,femeia,ingerul.Stiam ca a fost pentru ultima oara,mi-am ascuns fata in parul ei buclat si am aspirat aroma ei de piersici coapte .M-a strans la pieptul ei plangand si mi-a intors sarutul.M-am ridicat in picioare langa pat,am mangaiat inca odata fata acea minunata,fata acea cu ochi de luceferi apoi inainte ca vreunul dintre Razbunatori sa fi apucat sa faca macar un gest l-am luat pe Chin de piept si dintr-o singura sfortare si un sigur avant l-am aruncat prin geamul inchis.Dupa o cadere de la etajul noua nu ramasese din el altceva decat o halca strivita de carne,amestecata cu bucati de sticla si sange.Ceilati au fugit dar de scapat nu puteau scapa.pe unul singur am reusit sa-l ajung din urma in fata blocului.I-am pus piedica din spate si am sarit pe el.Cand a venit politia inca il dadeam cu capul de asfalt desi nu mai era decat un bot de carne insangerata.Mi-au pus catusele,mi-au luat declaratia,am recunoscut tot,absolut tot.Dupa doua ore au fost arestati si ceilalti.Singurii care au scapat au fost Motor si Maiden,despre ei nu am vorbit nici eu si nici ceilalti.
A doua zi mi-au adus paznicii mei o veste trista ,totusi nu neasteptata de mine:Oana a murit ,luase o supradoza de somnifere lasand in urma un bilet.Atat scrisese ca ne vom vedea...dincolo.Ca intotdeauna si de data asta ea avea dreptate.Mie imi vor da probabil vre-o douazeci de ani si-i merit,titusi nu-mi voi ispasi pedeapsa.Nu am motive s-o fac,daca ar fi sa stau inchis o vesnicie as sta daca la capatul timpului m-ar astepta ea la poarta,asa insa nici o clipa nu am de ce sa mai pierd.Am in buzunar un snur lung din matase,candva a fost o arma de temut in mana mea.Initial fusese parte a unei draperii dar cum fabricantii l-au umplut cu bilute de plumb pentru a tine draperia intinsa eu ii gasisem o utilitate mai buna,unde loveam cu asta se crapa pielea si durea a dracu’.In rest mi-au luat tot,pana si sireturile dar nici unul nu se gandise s-mi deschida cartea .Bilutzele de plumb le scosesem din snur inca in ziua cand m-am mutat la Oana si le-am aruncat,am pastrat doar snurul ca pe-un semn de carte si ca pe o amintire .Nu vreau sa mai am amintiri de nici un fel ,nici semn de carte nu- mi mai trebuie,am ajuns deja la ultima pagina.Nu-mi lipsesc nici visele si nici lacrimile,de cand am fost arestat inca nu am dormit nici macar un ceas ca sa nu ma trezesc plangand din acelasi cosmar.Sa ma ierte oamenii daca pot,Dumnezeu am vazut ca nu m-a putut ierta...

Ploua...

Sunt balanţă,după cum am mai spus. M-am născut toamna, când frunzele îşi luau adio de la crengi şi zburau prin lume, recunoscând minciuna spusă de vânt deabia când ajungeau în noroi, toamna când florile işi plecau capetele spre ţărâna care i-a născut, atunci când viaţa se refugia în somn, ca în sicriu şi Dumnezeu , cu nesfârşite lacrimi, încerca să spele păcatele de un an a lumii ...atunci m-am născut. E de mirare că ador ploaia? Îmi aminteşte de toate fostele iubiri, inimi strivite sub paşi greşit făcuţi, a trecut însa suficientă vreme cât să pot zâmbi, uneori, amintirilor durerilor de cândva. Eram copil înca...şi ploua afară. Era toamnă în jur şi-mi picurase in suflet nostalgia toamnelor de cândva, amintiri de când eram un puşti bălai pierdut printre munţi şi oameni mari. Eram copil încă şi mergeam de la servici,după o nesfârşit de lungă noapte, spre casă. Şi ploua. Hainele ude se lipiseră de mine, părul, în pleoştite şuviţe, îmi atârna în neorânduială, dar eu eram departe şi era miez de vară ,cald afară şi nori negri, grei împânzeau cerul. Cuţite de lumină spintecau văzduhul şi monstruoase fiinţe işi urlau prin tunete supărarea. Bătrânica ce m-a crescut, mă rugase să nu ies din casă, până dă ea o fugă să vadă de animale. De cum a plecat ea, am evadat şi eu. Printre stropi mari , cât o cireaşă, am fugit pe cărarea ce începea la doar câţiva metri da căsuţa ţărănească. M-am oprit deabia la jumătatea dealului, doar pentru a mă întinde în iarbă şi a privi spre cer. Eram copil şi vroiam să-l văd pe Dumnezeu cum stoarce norii. Atunci aveam încă ochi capabili să vadă minuni, aveam vise pentru zece oameni şi linişte cât în zece morminte deşi încă n-aveam zece ani. Nu am reusit să-L vad, prea des îmi nimerea ochii cu căte un strop imens, ştiam însă că-i acolo, ştiam că veghează. Ştiam şi că va duce norii să spele şi alte locuri şi că Soarele se va întoarce alături de un curcubeu ce să marcheze paşii lui, ştiam şi că seara iar va răsturna găleata plină de stele peste cer şi că iar voi plânge de mila bietelor suflete-licurici, prinse de firmament drept pedeapsă a unor păcate de cândva. Dar a murit lumea aceea, aveam 20 de ani, veneam de la servici şi ploua. Nu mai credeam în stele licurici şi nici în Luna cap de mort, paznicul sufletelor pedepsite, nu recunoşteam în culorile răzleţe de pe cer paşii lui Dumnezeu, nu mai existau monştrii, să-şi tune supărarea si nici bătrânica aceea de căndva nu mai exista, se mutase în deal, alături de alţi bătrâni, luând cu sine liniştea şi visele mele. Lumea de atunci nu a mai fost un basm frumos spus la gura sobei. Aveam 20 de ani şi-mi lipsea întreaga minune care îmi aparţinuse cândva. Ploua şi rătăceam pe străzi, pierdut in amintiri. Absent , cu gândul dus, am intrat în vechea ceainărie. Localul era plin de fum şi de oameni refugiati aici din faţa ploii, pentru a-şi dezbate măruntele preocupări cu alţi refugiaţi. Stând pe semiîntuneric vorbea parcă fiecare cu propriul suflet. Un singul loc liber, la o masa din colţ... şi trei fete ce mă invitau prin gesturi să iau loc. Am avut ochi doar pentru una. Zile, săptămâni şi luni au trecut. Privind în ochii ei, mi-am regăsit liniştea furată, în zâmbetul ei recunoşteam urma trecerii lui Dumnezeu, ţinând-o de mână mi-am reclădit întregul eşafodaj de vise, în locul basmului am căpătat o minunată lume, a unui copil pregătit să devină adult. Ea era mai copilă, aşa că trebuia să-i port de grijă, când se lovea la mine căuta consolare, când nu înţelegea eu trebuia să fiu înţeleptul ce explică. Dacă am iubit-o? Mai mult decât îmi iubesc viata. Dacă ea m-a iubit? Nu cred că a însemnat cuvântul acesta ceva înaintea mea... S-a întâmplat însă să mă mintă. Eram şi eu copil, am inţeles deabia după alţii zece ani că ea se juca. Era îndeajuns de copil cât să se joace atât cu fericirea ei cât si cu a mea. Mă cunoştea şi totuşi nu si-a dat seama, era copil. Eram plecaţi departe de oraş, departe de viermuiala de pe străzile ce ucid intimitatea, departe de nebunia cotidiană . În creierul munţilor, la marginea unui pârâu cu ape reci şi repezi, descoperisem cândva o cabană, vara deseori devenea aceasta refugiul nostru. Uneori, daca nu mai simţeam că celălalt ne ţine de mână, aici veneam. Între copacii bătrâni ca timpul, însotiti de ciripitul păsărilor şi de zumzetul măruntelor vietăţi, când cuvintele ni se pierdeau în clipocitul apei şi-n foşnetul vântului, redescopeream mereu că suntem noi şi restul lumii, că noi doi reuşim să fim o lume întreagă şi că atunci când ne ţinem de mână nu ne mai lipseşte nimic. Stăteam în uşa cabanei strâns îmbrăţişaţi şi priveam afară. Eram captivi căci ploua. Tăceam ascultând zgomotul scos de stropi pe frunze şi bătaia ritmică a propriilor inimi. În miezul liniştii am pus o întrebare, ea mi-a răspuns. Am refuzat să mai ascult explicaţii, motive sau scuze. Mi-am luat geaca din cui, bagajul cu hainele mele de schimb şi am plecat în ploaie. Ea a rămas plângând în usa, în timp ce eu plângeam mergând pe o cărare. Am rătăcit întreaga zi prin pădure, în ploaie şi-n noroi, am dormit undeva sub cerul lui Dumnezeu şi nu am simţit nici ploaie, nici frig, nici sete, nici foame. A doua zi mi-am reluat băntuiala în ploaia mocănească ce continua să cadă fără vreun semn c-ar vrea să înceteze. Nu vroiam nimic, din întreaga lume am vrut-o doar pe ea, altceva nimic.
Nu ştiu când şi nu stiu cum am ajuns înapoi în oraş, nu ştiu nici când sau cum au trecut săptămânile care au urmat. Mi-am lăsat locul de muncă, căci n-aveam pentru ce să mai muncesc. A fost cea mai lungă perioadă din viaţa mea cănd nu am pus mâna pe-o carte dar ...cu atât mai mult pe pahar. Am renunţat destul de curând la a mă refugia in beţii şi-n nopţi petrecute mereu cu câte o altă fată. Nu avea sens să beau şi nici să iau la rând toate fetele ce-mi ieşeau în cale, durerea din pieptul meu nu înceta, nici mâna care mi se încleştase undeva peste măruntaie nu mă slăbea şi nici lacrimilor nu reuşeam să le pun stavilă. Plângeam ca un copil şi nu-mi păsa cine mă vede. Dar nu puteam ierta şi nu puteam trece peste minciuna spusă de ea mie. "Dacă m-ar fi iubit, atunci nu m-ar fi minţit"- repetam la nesfârşit ca un ceasornic vechi şi stricat, ce arată aceasi oră până la sfârşitul timpului. M-am întâlnit apoi cu fratele ei. Astfel am aflat că, atunci când el s-a întors cu prietena lui de la magazinul sătesc, o găsiră pe Ea plângând în uşă. Astfel am aflat că au mai stat două zile, timp în care ea nu a plâns doar în acele patru ore cât dormise. Că după o săptămână de stat ziua in fotoliu si privit un punct de pe perete, adormind seara plângând şi trezindu-se dimineaţa tot aşa, a cedat. Luase o supradoză de somnifere, noroc că au sesizat la timp si au dus-o la spital. Că făcuse scandal când s-a trezit. Urlase la cei din jur s-o lase dracului să moară, că asta merită si că altceva oricum nu mai vrea. Aflasem astfel si că întâlnirea mea cu fratele ei nu a fost întâmplătoare, că acesta mă căuta cu rugămintea de a merge acasă la ei, să stau de vorba cu ea. Refuza să se dea jos din pat de când a fost externata. Am mers, am vorbit. Am plâns amândoi, mi-a zis de zeci de ori ca ma iubeşte şi că dacă nu o iert atunci ea nu vrea să mai continue, că atunci când nu sunt lângă ea, parcă nici nu mai trăieşte. I-am zis şi eu că o iubesc, i-am zis şi că mă cunoştea, ştia că nu mint şi nu tolerez minciuna din partea nimănui, i-am zis şi că imi petrec nopţile rătăcind ca un somnambul pe străzi, că plâng din oră-n-oră şi că am încercat s-o uit în braţele altora, i-am zis însă şi că nu pot trece peste minciuna ei, că de ar fi să înnebunesc de dorul ei vreodată, de ar fi să-şi facă inima mea, drum spre suprafaţă rupându-mi coastele, pentru a-mi arăta că o vrea numai şi numai pe ea, tot nu pot. Că dacă aş ierta minciuna, ar însemna să nu mai fiu eu, iar eu nu pot fi, nici mort si nici viu, altcineva decât sunt. În ziua aia mi-am făcut bagajele şi am plecat în lumea largă, poate speram că pot lăsa durerea acasă, poate speram că noutăţile mă fac să uit. Nu s-a întâmplat nici una din astea. I-am purtat imaginea cu mine pe cărări străine, în fiece zâmbet recunoşteam zâmbetul ei şi-mi aminteam, în spatele liniştii absolute ori în mijlocul zgomotelor cotidiene eu recunoşteam mereu şoapta ei şi-mi aminteam, fiecare floare pe care o vedeam, de ea imi amintea, căci toate florile pentru ea înfloreau, când ploua pe ea mi-o închipuiam ocolind băltoacele, când ma uitam la un film pe ea mi-o inchipuiam c-o îmbrăţişez, în toate hainele atârnate prin magazine, în gândul meu eu pe ea o îmbrăcam, adormeam cu ea şi mă trezeam cu ea, mereu şi mereu cu ea. Au trecut ani mulţi de atunci. Rănile s-au cicatrizat. M-am decis într-o zi că-i timpul să mă însor. În ziua cununiei civile, înainte de a intra în sala de protocol, mi-am aruncat privirea pe tabelul unde se afişa lista cununiilor programate pentru ziua aia, mai bine n-o făceam. Ea avusese cununia cu două ore înaintea noastră, iar eu am intrat şi am făcut pasul spre viaţa alături de altcineva, cu gândul la ea. Zâmbesc în pozele de la cununie, dar aia doar eu o ştiu, că ei îi zămbeam în găndul meu. Ea se măritase cu un om care îmi seamănă îndeajuns de mult cât să fie deseori confundat cu mine, atât de către prietenii mei, cât şi de prietenii ei, un om căruia , din greşeală, uneori şi ea i se adresa pe numele meu. Timpul cum nu stă niciodată pe loc, anii mi-au adus mie o altă tură de rătăcire prin lume, mi-au adus destrămarea căsniciei, iar ei, i-au adus un copil. Când ultima dată s-a întâmplat să ne întălnim ploua. Eram în trecere prin oraşul tinereţii mele, aveam treburi de rezolvat, multe şi mărunte. În mijlocul parcului treceam doar eu şi foarte rar căte un om cu umbrelă. Plouată a apărut, venind din direcţia opusă. Ne-am oprit pentru câteva clipe la vechea ceainărie, cât să schimbăm un gând şi-o vorbă. După atâţia ani, am întrebat-o dacă m-a iubit întradevăr. Nu mi-a răspuns nimic,în locul cuvintelor mi-am găsit răspunsul în acea unică lacrimă amară ce i-a apărut în ochi şi i-a traversat obrazul înainte să apuce s-o şteargă. După atâţia ani, m-a întrebat şi ea dacă am iubit-o cu adevărat. Eu i-am răspuns că sunt lucruri care ţin o viaţă, lucruri care vor trece doar odată cu trecerea mea. Mi-a zâmbit şi din felul cum mă privea am ştiut, va plânge iar, imediat ce nu o văd.
La despărţire m-a întrebat dacă stau iarăşi în oraşul nostru şi dacă ne mai întălnim.I-am răspuns zâmbind, mai in gluma mai in serios, că voi fugi iarăşi departe, căci din două întălniri consecutive ale noastre, nu s-ar naşte nimic bun, nimănui. Stăteam afară în ploaie şi am dat s-o pup pe obraz, dar s-a nimerit ca tocmai atunci să se mişte. Aşa i-am nimerit buzele şi acel pupic nevinovat s-a transformat într-un sărut, nu atât de lung cât să zică cineva că nu a fost greşeală, nici atât de scurt cât să fi fost doar o întâmplare. Doar exact atât… cât să încerce să-mi sară inima din piept, doar atât cât s-o apuce plânsul, doar atât cât să plec eu pierdut în trecut, în ceţuri de noiembrie mort, în ploi reci de toamnă târzie, doar atât cât să rămână ea pe loc, privind un punct în urma mea... Plouă uneori şi eu nu pot sta în casă, plouă şi mă cheamă străzile să băntui în compania unor fantome ale tinereţii apuse,plouă şi sunt copil in gânduri, alerg pe dealuri să-l pândesc pe Dumnezeu, intru în ceainării vechi şi o reîntâlnesc pentru întâia oară, plouă şi o las iarăşi plângând, în pragul unei uşi, plouă şi îmi vine şi mie a plânge, plouă şi ştiu că ea, acolo departe, în ploaie stând, priveşte înca spre mine. Plouă şi stau privind în gol, plouă şi aştept ca viata să-mi treacă, nimic sa nu mai doară şi întrebări să n-am.
Voi fi căndva altul decăt sunt ?