Ploua...

Sunt balanţă,după cum am mai spus. M-am născut toamna, când frunzele îşi luau adio de la crengi şi zburau prin lume, recunoscând minciuna spusă de vânt deabia când ajungeau în noroi, toamna când florile işi plecau capetele spre ţărâna care i-a născut, atunci când viaţa se refugia în somn, ca în sicriu şi Dumnezeu , cu nesfârşite lacrimi, încerca să spele păcatele de un an a lumii ...atunci m-am născut. E de mirare că ador ploaia? Îmi aminteşte de toate fostele iubiri, inimi strivite sub paşi greşit făcuţi, a trecut însa suficientă vreme cât să pot zâmbi, uneori, amintirilor durerilor de cândva. Eram copil înca...şi ploua afară. Era toamnă în jur şi-mi picurase in suflet nostalgia toamnelor de cândva, amintiri de când eram un puşti bălai pierdut printre munţi şi oameni mari. Eram copil încă şi mergeam de la servici,după o nesfârşit de lungă noapte, spre casă. Şi ploua. Hainele ude se lipiseră de mine, părul, în pleoştite şuviţe, îmi atârna în neorânduială, dar eu eram departe şi era miez de vară ,cald afară şi nori negri, grei împânzeau cerul. Cuţite de lumină spintecau văzduhul şi monstruoase fiinţe işi urlau prin tunete supărarea. Bătrânica ce m-a crescut, mă rugase să nu ies din casă, până dă ea o fugă să vadă de animale. De cum a plecat ea, am evadat şi eu. Printre stropi mari , cât o cireaşă, am fugit pe cărarea ce începea la doar câţiva metri da căsuţa ţărănească. M-am oprit deabia la jumătatea dealului, doar pentru a mă întinde în iarbă şi a privi spre cer. Eram copil şi vroiam să-l văd pe Dumnezeu cum stoarce norii. Atunci aveam încă ochi capabili să vadă minuni, aveam vise pentru zece oameni şi linişte cât în zece morminte deşi încă n-aveam zece ani. Nu am reusit să-L vad, prea des îmi nimerea ochii cu căte un strop imens, ştiam însă că-i acolo, ştiam că veghează. Ştiam şi că va duce norii să spele şi alte locuri şi că Soarele se va întoarce alături de un curcubeu ce să marcheze paşii lui, ştiam şi că seara iar va răsturna găleata plină de stele peste cer şi că iar voi plânge de mila bietelor suflete-licurici, prinse de firmament drept pedeapsă a unor păcate de cândva. Dar a murit lumea aceea, aveam 20 de ani, veneam de la servici şi ploua. Nu mai credeam în stele licurici şi nici în Luna cap de mort, paznicul sufletelor pedepsite, nu recunoşteam în culorile răzleţe de pe cer paşii lui Dumnezeu, nu mai existau monştrii, să-şi tune supărarea si nici bătrânica aceea de căndva nu mai exista, se mutase în deal, alături de alţi bătrâni, luând cu sine liniştea şi visele mele. Lumea de atunci nu a mai fost un basm frumos spus la gura sobei. Aveam 20 de ani şi-mi lipsea întreaga minune care îmi aparţinuse cândva. Ploua şi rătăceam pe străzi, pierdut in amintiri. Absent , cu gândul dus, am intrat în vechea ceainărie. Localul era plin de fum şi de oameni refugiati aici din faţa ploii, pentru a-şi dezbate măruntele preocupări cu alţi refugiaţi. Stând pe semiîntuneric vorbea parcă fiecare cu propriul suflet. Un singul loc liber, la o masa din colţ... şi trei fete ce mă invitau prin gesturi să iau loc. Am avut ochi doar pentru una. Zile, săptămâni şi luni au trecut. Privind în ochii ei, mi-am regăsit liniştea furată, în zâmbetul ei recunoşteam urma trecerii lui Dumnezeu, ţinând-o de mână mi-am reclădit întregul eşafodaj de vise, în locul basmului am căpătat o minunată lume, a unui copil pregătit să devină adult. Ea era mai copilă, aşa că trebuia să-i port de grijă, când se lovea la mine căuta consolare, când nu înţelegea eu trebuia să fiu înţeleptul ce explică. Dacă am iubit-o? Mai mult decât îmi iubesc viata. Dacă ea m-a iubit? Nu cred că a însemnat cuvântul acesta ceva înaintea mea... S-a întâmplat însă să mă mintă. Eram şi eu copil, am inţeles deabia după alţii zece ani că ea se juca. Era îndeajuns de copil cât să se joace atât cu fericirea ei cât si cu a mea. Mă cunoştea şi totuşi nu si-a dat seama, era copil. Eram plecaţi departe de oraş, departe de viermuiala de pe străzile ce ucid intimitatea, departe de nebunia cotidiană . În creierul munţilor, la marginea unui pârâu cu ape reci şi repezi, descoperisem cândva o cabană, vara deseori devenea aceasta refugiul nostru. Uneori, daca nu mai simţeam că celălalt ne ţine de mână, aici veneam. Între copacii bătrâni ca timpul, însotiti de ciripitul păsărilor şi de zumzetul măruntelor vietăţi, când cuvintele ni se pierdeau în clipocitul apei şi-n foşnetul vântului, redescopeream mereu că suntem noi şi restul lumii, că noi doi reuşim să fim o lume întreagă şi că atunci când ne ţinem de mână nu ne mai lipseşte nimic. Stăteam în uşa cabanei strâns îmbrăţişaţi şi priveam afară. Eram captivi căci ploua. Tăceam ascultând zgomotul scos de stropi pe frunze şi bătaia ritmică a propriilor inimi. În miezul liniştii am pus o întrebare, ea mi-a răspuns. Am refuzat să mai ascult explicaţii, motive sau scuze. Mi-am luat geaca din cui, bagajul cu hainele mele de schimb şi am plecat în ploaie. Ea a rămas plângând în usa, în timp ce eu plângeam mergând pe o cărare. Am rătăcit întreaga zi prin pădure, în ploaie şi-n noroi, am dormit undeva sub cerul lui Dumnezeu şi nu am simţit nici ploaie, nici frig, nici sete, nici foame. A doua zi mi-am reluat băntuiala în ploaia mocănească ce continua să cadă fără vreun semn c-ar vrea să înceteze. Nu vroiam nimic, din întreaga lume am vrut-o doar pe ea, altceva nimic.
Nu ştiu când şi nu stiu cum am ajuns înapoi în oraş, nu ştiu nici când sau cum au trecut săptămânile care au urmat. Mi-am lăsat locul de muncă, căci n-aveam pentru ce să mai muncesc. A fost cea mai lungă perioadă din viaţa mea cănd nu am pus mâna pe-o carte dar ...cu atât mai mult pe pahar. Am renunţat destul de curând la a mă refugia in beţii şi-n nopţi petrecute mereu cu câte o altă fată. Nu avea sens să beau şi nici să iau la rând toate fetele ce-mi ieşeau în cale, durerea din pieptul meu nu înceta, nici mâna care mi se încleştase undeva peste măruntaie nu mă slăbea şi nici lacrimilor nu reuşeam să le pun stavilă. Plângeam ca un copil şi nu-mi păsa cine mă vede. Dar nu puteam ierta şi nu puteam trece peste minciuna spusă de ea mie. "Dacă m-ar fi iubit, atunci nu m-ar fi minţit"- repetam la nesfârşit ca un ceasornic vechi şi stricat, ce arată aceasi oră până la sfârşitul timpului. M-am întâlnit apoi cu fratele ei. Astfel am aflat că, atunci când el s-a întors cu prietena lui de la magazinul sătesc, o găsiră pe Ea plângând în uşă. Astfel am aflat că au mai stat două zile, timp în care ea nu a plâns doar în acele patru ore cât dormise. Că după o săptămână de stat ziua in fotoliu si privit un punct de pe perete, adormind seara plângând şi trezindu-se dimineaţa tot aşa, a cedat. Luase o supradoză de somnifere, noroc că au sesizat la timp si au dus-o la spital. Că făcuse scandal când s-a trezit. Urlase la cei din jur s-o lase dracului să moară, că asta merită si că altceva oricum nu mai vrea. Aflasem astfel si că întâlnirea mea cu fratele ei nu a fost întâmplătoare, că acesta mă căuta cu rugămintea de a merge acasă la ei, să stau de vorba cu ea. Refuza să se dea jos din pat de când a fost externata. Am mers, am vorbit. Am plâns amândoi, mi-a zis de zeci de ori ca ma iubeşte şi că dacă nu o iert atunci ea nu vrea să mai continue, că atunci când nu sunt lângă ea, parcă nici nu mai trăieşte. I-am zis şi eu că o iubesc, i-am zis şi că mă cunoştea, ştia că nu mint şi nu tolerez minciuna din partea nimănui, i-am zis şi că imi petrec nopţile rătăcind ca un somnambul pe străzi, că plâng din oră-n-oră şi că am încercat s-o uit în braţele altora, i-am zis însă şi că nu pot trece peste minciuna ei, că de ar fi să înnebunesc de dorul ei vreodată, de ar fi să-şi facă inima mea, drum spre suprafaţă rupându-mi coastele, pentru a-mi arăta că o vrea numai şi numai pe ea, tot nu pot. Că dacă aş ierta minciuna, ar însemna să nu mai fiu eu, iar eu nu pot fi, nici mort si nici viu, altcineva decât sunt. În ziua aia mi-am făcut bagajele şi am plecat în lumea largă, poate speram că pot lăsa durerea acasă, poate speram că noutăţile mă fac să uit. Nu s-a întâmplat nici una din astea. I-am purtat imaginea cu mine pe cărări străine, în fiece zâmbet recunoşteam zâmbetul ei şi-mi aminteam, în spatele liniştii absolute ori în mijlocul zgomotelor cotidiene eu recunoşteam mereu şoapta ei şi-mi aminteam, fiecare floare pe care o vedeam, de ea imi amintea, căci toate florile pentru ea înfloreau, când ploua pe ea mi-o închipuiam ocolind băltoacele, când ma uitam la un film pe ea mi-o inchipuiam c-o îmbrăţişez, în toate hainele atârnate prin magazine, în gândul meu eu pe ea o îmbrăcam, adormeam cu ea şi mă trezeam cu ea, mereu şi mereu cu ea. Au trecut ani mulţi de atunci. Rănile s-au cicatrizat. M-am decis într-o zi că-i timpul să mă însor. În ziua cununiei civile, înainte de a intra în sala de protocol, mi-am aruncat privirea pe tabelul unde se afişa lista cununiilor programate pentru ziua aia, mai bine n-o făceam. Ea avusese cununia cu două ore înaintea noastră, iar eu am intrat şi am făcut pasul spre viaţa alături de altcineva, cu gândul la ea. Zâmbesc în pozele de la cununie, dar aia doar eu o ştiu, că ei îi zămbeam în găndul meu. Ea se măritase cu un om care îmi seamănă îndeajuns de mult cât să fie deseori confundat cu mine, atât de către prietenii mei, cât şi de prietenii ei, un om căruia , din greşeală, uneori şi ea i se adresa pe numele meu. Timpul cum nu stă niciodată pe loc, anii mi-au adus mie o altă tură de rătăcire prin lume, mi-au adus destrămarea căsniciei, iar ei, i-au adus un copil. Când ultima dată s-a întâmplat să ne întălnim ploua. Eram în trecere prin oraşul tinereţii mele, aveam treburi de rezolvat, multe şi mărunte. În mijlocul parcului treceam doar eu şi foarte rar căte un om cu umbrelă. Plouată a apărut, venind din direcţia opusă. Ne-am oprit pentru câteva clipe la vechea ceainărie, cât să schimbăm un gând şi-o vorbă. După atâţia ani, am întrebat-o dacă m-a iubit întradevăr. Nu mi-a răspuns nimic,în locul cuvintelor mi-am găsit răspunsul în acea unică lacrimă amară ce i-a apărut în ochi şi i-a traversat obrazul înainte să apuce s-o şteargă. După atâţia ani, m-a întrebat şi ea dacă am iubit-o cu adevărat. Eu i-am răspuns că sunt lucruri care ţin o viaţă, lucruri care vor trece doar odată cu trecerea mea. Mi-a zâmbit şi din felul cum mă privea am ştiut, va plânge iar, imediat ce nu o văd.
La despărţire m-a întrebat dacă stau iarăşi în oraşul nostru şi dacă ne mai întălnim.I-am răspuns zâmbind, mai in gluma mai in serios, că voi fugi iarăşi departe, căci din două întălniri consecutive ale noastre, nu s-ar naşte nimic bun, nimănui. Stăteam afară în ploaie şi am dat s-o pup pe obraz, dar s-a nimerit ca tocmai atunci să se mişte. Aşa i-am nimerit buzele şi acel pupic nevinovat s-a transformat într-un sărut, nu atât de lung cât să zică cineva că nu a fost greşeală, nici atât de scurt cât să fi fost doar o întâmplare. Doar exact atât… cât să încerce să-mi sară inima din piept, doar atât cât s-o apuce plânsul, doar atât cât să plec eu pierdut în trecut, în ceţuri de noiembrie mort, în ploi reci de toamnă târzie, doar atât cât să rămână ea pe loc, privind un punct în urma mea... Plouă uneori şi eu nu pot sta în casă, plouă şi mă cheamă străzile să băntui în compania unor fantome ale tinereţii apuse,plouă şi sunt copil in gânduri, alerg pe dealuri să-l pândesc pe Dumnezeu, intru în ceainării vechi şi o reîntâlnesc pentru întâia oară, plouă şi o las iarăşi plângând, în pragul unei uşi, plouă şi îmi vine şi mie a plânge, plouă şi ştiu că ea, acolo departe, în ploaie stând, priveşte înca spre mine. Plouă şi stau privind în gol, plouă şi aştept ca viata să-mi treacă, nimic sa nu mai doară şi întrebări să n-am.
Voi fi căndva altul decăt sunt ?

secolul nostru

Se schimba lumea ,se schimba viata si oamenii.In secolul 19 marea majoritate a oamenilor isi petreceau intreaga viata pe meleagurile pe care s-a intamplat sa se nasca,lucrurile pe care le cunoscusera in copilarie le-au folosit intreaga viata,schimbarile ,noutatile erau extrem de rare iar cand totusi apareau acestea marea majoritate decideau sa nu se foloseasca de ele,puteau trai si fara.Acei oameni stiau insa cine sunt,ce sunt,de ce sunt.Daca as fi intrebat atunci pe cineva sa-mi spuna ca cine este el mi-ar fi raspuns ca e “Vasile ,a lui Maricica ,a lui fieraru Ghita”,daca se intampla ca in urma acestui raspuns eu sa nu fiu mai lamurit decat eram inainte atunci asta cu siguranta era problema mea ,el stia cine este si nu se preocupa de problema asta mai departe.Daca l-as fi intrebat ce este ori ca de ce este mi s-ar fi spus ca-i om facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu,stia si ce are de facut;sa-si creasca copii si sa-si ingrijeasca parintii batrani.Oamenii aceia aveau si prieteni,era usor din moment ce toti cei cu care copilarise ramasesera in continuare aproape,impreuna ajunsesera la varsta marilor iubiri,impreuna au plecat si sa-si faca eventual datoria fata de patrie,fata de rege sau fata de neam,chiar daca s-a intamplat sa fie despartiti s-a reinnodat vechea relatie imediat ce se intorceau pe meleagurile natale,asta deoarece intr-un mediu in care nimic nu se schimbase parca era imposibil sa se schimbe ceva in relatia dintre doi oameni.Casniciile erau de-o viata,asta deoarece fiecare respecta juramantul facut in biserica,fiecare se temea inca de gura lumii,dar inainte de toate pentru ca oamenii de atunci nu aveau secrete fata de partenerul lor de viata,erau parca un singur suflet ce traia in doua corpuri,ceea ce era rau era la fel de rau pentru amandoi,ceea ce era bucurie ii bucura pe amandoi.Plus ca munceau indeajuns de mult cat sa nu le ramana timp de plictiseala si de eventuale ganduri la sotia a vecinului ori sotul vecinei ...
A venit insa secolul 20.Viata se schimba,la inceput incet apoi intr-un ritm din ce in ce mai alert.La inceputul secolului se ridicau inca taranii la rascoala pentru ca se saturasera sa rabde foame,in foarte scurt timp dupa acea incepuse primul razboi mondial.Conducatorii popoarelor intrate in conflict au inteles ca invingator va iesi cel care dispune nu de cei mai multi oameni pe campul de lupta ci cel care detine armele cele mai bune.Lenta evolutie tehnologica de dinainte s-a accelerat.Perioada interbelica poate fi privita ca o dovada la marile schimbari aparute in gandirea umana.In Dumnezeu inca se credea,dar nu orbeste,preotul nu mai era privit ca fiind primul om din sat,locul acesta ii revenise primarului,cel care era responsabil cu organizarea administrativa a satului si nu cel care se ingrijea de suflete.Trenul devenise ceva obisnuit,a aparut electricitatea,la inceput doar in marile orase dar s-a extins reteaua relativ repede si la sate.O vreme atat trenul cat si lumina sau rar vazutele masini erau privite ca minuni,apoi au devenit accesorii de la sine intelese,desi marea majoritate nu stiau si nu stiu nici acum principiul de functionare .Al doilea razboi mondial a reformat definitiv parerea omului despre om.Cei care traisera zilele holocaustului nu putea sa nu se intrebe in privinta lui Dumnezeu,s-a facut si dovada superioritatii indiscutabile a tehnologiei asupra numarului de soldati,a vitejiei,a eroismului , a curajului ori a oricarei alte calitati umane:bombele de la Hiroshima si Nagasaki.Dezvoltarea tehnologica aducea confort in viata omului,productia in serie asigura preturi scazute la produse,obiecte care in urma cu cateva sute de ani ar fi putut fi motiv de razboi intre doua regate devenisera maruntisuri accesibile omului de rand,a inceput si migratia de la sate spre orase,tot mai multi erau cei care alegeau sa renunte la munca sub cerul lui Dumnezeu,tot mai putini vroiau sa scurme tarana care ne asigura painea cea de toate zilele,preferau sa devina muncitori intr-o fabrica,sa traiasca intre oameni despre care nu stia cine sunt,ce sunt.Prietenii erau tot mai rari,au fost inlocuiti de vecini,de colegi,de tovarasi,prin asta intelegandu-se ca disparuse acel atasament ce aminteste atat de bine de iubirea frateasca pentru a fi inlocuit de interese comune,de programe comune,de locuri de munca comune.Increderea a ajuns pasare rara,cand e intalnita totusi atunci scoate in evidenta doar naivitatea celui care o arata.
Candva a existat si romantism.A fost o vreme cand un barbat indragostit putea scrie versuri ori simple biletele alesei inimii fara sa devina automat caraghios,tocilar, ”luser“,”sclav”.Acum pe zi ce trece sunt tot mai apreciati ,mai ales in randul tineretului,acei barbati care injura ca un birjar in timp ce-si conduc mertanu’,aceia care atrag atentia ragaind zgomotos,aceia ce fasaie si pasaie ,latra ori miauna de cate ori trece o fata pe langa ei.Toate astea incep sa nu mai fie privite ca lipsa de bun simt,lipsa al celor 7 ani de acasa,nu,astea nu sunt un gol in educatie,mai nou au devenit o dovada a faptului ca avem de-a face cu un “rebel”,un noncomformist.Desi prin astfel de comportament se incadreaza perfect intre cei care au devenit majoritari si astfel comportamentul aberant devenise conformism...
Dar de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.De unde sa fie daca se intampla ca o clasa de studenti,vorba aceea,viitori intelectuali,nu au citit mai mult de doua carti per cap de student?! Am ajuns ca din 100 de persoane sa citeasca 98,dintre astia 50 citesc numai subtitrarile la filme si preturile de pe etichetele hainelor de marca in magazine consacrate,mai sunt vre-o 35 pentru care cititul inseamna frunzaritul ziarului prin tramvai ori metrou,urmeaza cei 12din suta initiala care citesc uneori cate o revista si unul,cantitate absolut neglijabila, care stie cine a fost Hardy,Hemingway,Kafka,Prus.
Care Dumnezeu sa le ceara ceva?Ei nu au Dumnezeu,au cel mult un concept cetos despre cineva de dragul cui trebuie sa asculte in scoala plictisitoare ore de religie ,cineva de dragul cui sunt tarati uneori de bunici la biserica,cineva cine se manifesta prin oua rosii de Pasti si prin brad impodobit de Craciun.Eventuala rugaciune este o poezioara rostita mecanic,fara nici un gand.In locul vechiului Dumnezeu s-au intors si mai vechii zei ,alaturi de care domnesc si nou aparutii . Traiesc si sunt slaviti din nou zeii razboaielor,al razbunarilor,al puterii,al banului,al placerilor carnale,alaturi de zei ai internetului,ai electricitatii,ai telefoniei,ai televiziunii.Sa nu le numim zei?Oare nu merita aceasta titulatura din moment ce tot mai multi oameni isi inchina fiece secunda de timp liber acestora?Sa nu-i numim zei daca marea majoritate nu-i mai concep ca fiind realizari tehnice deoarece nu au nici cel mai mic habar despre modul lor de functionare ci ii privesc ca fiind atotputernice extensii ai unei forte nevazute?
Ce urmeaza?Ce ar putea urma?
O lume in care vom avea masini care sa lucreze in locul nostru,masini care sa gandesca in locul nostru,masini care sa produca oameni noi in locul nostru,masini care sa inlocuiasca semenii din jurul nostru pentru a elimina orice fel de neplaceri,masini care sa ne furnizeze mancare,bautura,vise,distractie,sex si alte masini care sa produca la nesfarsit astfel de masini.Oamenii?Vor fi si ei daca se vor mai putea numi astfel ...
Ce urmeaza?
Ori haos ori dictatura.Istoria a dovedit ca de cate ori regulile de baza ale bunului simt si ale moralitatii ajungeau sa fie ignorate se ajungea la una din astea doua situatii.
Ce urmeaza?
Poate vom fi terminat resursele pamantului si vom fi nevoiti sa renuntam la toate masinile noastre .Va trebui sa ne intorcem la a fi din noua agricultori ,sa crestem animale,sa plantam pomi fructiferi si sa ne traim vietile muncind continuu pentru a trai de pe azi pe maine.
Ce urmeaza?
De noi depinde.Putem sa ne trezim inca,putem folosi tot ce avem cu limita,putem sa ne gandim la binele comun inainte de a actiona doar dupa interesele personale imediate,
Putem sa punem mana pe carti pentru a invata sa gandim cu propria minte pentru a nu fi la cheremul unei mentalitati generale,a gregarismului si banalitatii.Ne putem intoarce la Dumnezeul pentru care stramosii nostri erau dispusi sa moara,ne putem intoarce la romantism si la respect pentru tot ce-i viu,la iubirea fata de semenii nostri,ne putem intoarce la viata intreaga din starea de semiviata pe care o ducem acum.

Spinii

A avut candva pamantul trandafiri... Eu,copil nestiutor,fericit in nevinovatia mea apreciam adierea parfumului pe aripi de vant,admiram catifeaua fina a petalelor si ma revoltau spinii...asa o rautate inutila din partea unei preafrumoase flori!Eram copil,bantuiam prin ulita satului ascultand linistea de dinaintea vietii.Ma inconjura vesnicia si simteam cum aripi mari imi cresc din umeri ,aripi cu care as putea acoperi lumea intreaga.Noptile erau parca toate senine-ori pastrez eu doar amintirea acestora!? ) -si stelele mai mari. Au trecut anii,m-am salbaticit in interiorul meu si m-am domesticit fata de lume.Am uitat care-i gandul nascator de aripi,am uitat momentul in care linistea se poate asculta.Ma inconjura orasul ca un zid.Vara era salvarea mea,ma intorceam in vacante spre satul acela ascuns intratat incat nici macar pacatul nu-l descoperise.Deasupra satului,pe dealul presarat cu morminte,la capatul aleii ma astepta plopul batran.Privind de aici doar turla bisericii se ivea deasupra copacilor,pe dealul vecin pasteau vacile satenilor,vag se auzea un cioban cantand la fluier,vantul purta miasma grea a florilor de camp .Undeva departe batea a mort un clopot dar plecarea unui suflet spre creatorul sau nu insemna durere ci doar inca-o impacare.Aici imi regaseam aripile uitate,intins pe spate in iarba inalta ,privind spre norii razleti nascand chipuri prietenoase puteam inca plana deasupra lumii. Bunicii nu ma mai vegheau,eram mare de acum,puteam pleca mai departe de sat fara sa se teama ca as patii ceva.Cat era ziua de lunga bantuiam prin paduri,adunam ciuperci si cautam rapele cele mai prapastioase,cu cat era natura mai salbatica cu atat o simteam mai aproape de sufletul meu.Gustul dulce acrisor al poamelor salbatice imi strangea gura punga dar preferam sa-mi potolesc foamea cu ele decat sa ma intorc in sat.Apa niciodata nu a avut un gust mai bun decat atunci cand bausem din paraul ratacit printre copaci.Batranul padurar,uitat aici parca de la facerea lumii,ma ospata cu paine,slanina si ceapa.In ziua cand m-a prins ploaia prin codru si mi-am gasit adapost prin coliba lui,intins pe fanul proaspat ce-i servea drept culcus am dormit cel mai dulce somn.M-am intors in sat pe intuneric,nici prin cap nu mi-a trecut ca-ar trebui sa-mi fie frica,copacii batrani ai padurii apartineau satului,asadar imi erau prieteni! Treceau anii si plecam parca tot mai departe,drumul de intoarcere era tot mai lung.Pana la urma am ratacit cararea,mi-am cautat prea mult drumul...si cand m-am intors era tarziu,batranii plecasera atat de departe incat nu-i mai puteam gasii,urma trecerii lor o ghiceam in cararile aproape sterse,au ramas doar crucile sa vesteasca fostele vieti,fostele glasuri,fostele maini muncitoare,fostele inimi obosite de atata iubire.Din fata prea schimbatei lumi pana si batranul paznic al copacilor s-a refugiat in pamant,nesupravegheata padurea a luat-o si ea din loc,a lasat in urma urate cioate ce se inalta catre cer ca un strigat disperat.In varful dealului,la capatul aleii plopul batran mai sta-n picioare,frunze nu mai are degeaba vine vara,cred ca a ramas doar pentru a da ocazia vantului sa-i planga printre crengi.Eu,dupa multa vreme ,imi cautam iarasi aripile...inutil insa.Am inteles ca nu le mai pot avea,aripi au doar cei care pot trai in clipa mereu prezenta.Peste mine au trecut prea multe valuri cat sa le pot uita,in fata mea sunt prea multe zile ce ma asteapta,nu-mi pot desprinde gandul din amintirea zilei de ieri si din visarea zilei de maine.E iarba inalta pe morminte,un greier ratacit canta undeva,in biserica nimeni nu mai trage clopotul,pe ulita nimeni nu mai umbla,a disparut ciurda de vaci,a murit si cantecul la fluier,in ograda bunicilor mei s-a prabusit si nucul,a luat in caderea sa si grajdul,a putrezit si gardul,a disparut casuta ascunsa pintre pomi ,a ruginit numarul in poarta si pierduta-i cheia -n veci.Nici linistea nu-i cea veche,nu e linistea de dinaintea vietii,e linistea de dupa moarte!Nici nu stiu de ce plang,nu stiu de ca ma doare ceva ce nu mai este! Aici nu sta nimeni,aici nu-i loc nici de mine...renunt la cautare si plec.La marginea satului,in locul unde fusese candva ultima casa a supravietuit un trandafir.Am trecut mai departe apoi brusc m-am oprit.Sub puterea noii intelegeri m-am intors inapoi.Un singur trandafir emana un vag parfum dintre petalele-i catifelate si am inteles ...mai sunt inca trandafiri,mai sunt...doar eu nu mai aveam ochi sa-i vad,doar eu nu-mi faceam timp sa ma opresc si sa ma uit la ei!Un singur trandafir uitat aici de viata,un singur trandafir perfect,un sigur trandafir cu petale sangerii si spini intinse spre lume...Ce rautate inutila din partea mea sa nu iubesc si spinii!

Trecutul si prezentul

In trecut...veneai acasa de la serviciu ,nu te intrebai prea mult ce va fi maine,din ce voi plati aia sau aialalta,nu traiai in lux dar stresul nu se inventase inca.Iti petreceai seara cu prietenii prin oras ori acasa citind vre-o carte,in unele seri te jucai ceva cu copii tai si cu sotia,alteori va plictiseati dar macar o faceati impreuna,din plictiseala asta s-au nascut discutii terminate tarziu in noapte,discutii care va ajutau sa va cunoasteti mai bine,dicutii care va apropiau. Azi...daca reusesti sa scapi din trafic si sa ajungi acasa inca in seara asta si nu doar maine dimineata(asta insemnand dupa ora 12)...atunci ai ocazia sa te certi cu cineva de cum ai intrat in casa,nu de alta dar esti extrem de stresat si tu si ceilalti.Mancati in liniste,fara nici un cuvant caci fiece cuvant este un inceput de cearta.Dupa asta te uiti la televizor la un film,asta in pauzele dintre reclame...de cele mai multe ori insa nu ai chef de televizor,mai bine calculatorul,te conectezi si...ti-ai dat drumul ursule ca-n reclama Milka fina si pufoasa la care te uiti si ...privesti.Te-ai intalni si cu prieteni poate dar nu poti risca sa te trezesti prins in trafic si pentru a doua oara in aceasta seara...asa ca ii intrebi pe mess ca ce mai fac...dar inchizi inainte de a citi raspunsul,stii deja ca -ti vor spune ca fac bine desi sunt la fel de sictiriti ca tine.Incepi sa te joci ceva,apoi te prinde jocul,uiti de tine si de sotie,uiti de copii,orice interventie inseamna intrerupere si nervii de rigoare,zi dupa zi dupa zi pana te trezesti ca ai uitat de lume si a uitat pana si Dumnezeu de tine,dai nas in nas pe scari cu propriul tau copil si-l saluti cu "Buna seara vecine!" nu de alta dar a crescut si nu-l mai recunosti,l-ai vazut zilnic dar ultima data cand l-ai si privit avea 4 ani...imbatranesti muncind si fugind acasa pentru a face puncte pe whist,pe rent,pentru a fi most wanted la Need for speed sau best killer la Counter Strike...muncesti pentru a-ti lua un calculator nou,muncesti pentru a-ti scoli copilul desi nu te mai intereseaza demult ca ce face la scoala,macar cat e acolo nu te bate la cap,muncesti si visezi la ziua cand vei iesi la pensie si te vei lipi cu super glue pe scaunul din fata calculatorului.Muncesti pentru a lua si la copii calculatoare performante,calculatoare care si-au piedut demult destinatia initiala,acela de a stoca date si de a permite accesul rapid la ele,destinatia lor a devenit acela de a fi mijlocitor al evadari tale din real,multumita lui ti-ai pierdut si tu destinatia initiala,acela de a umbla pe pamant si a spune despre lucruri care-i mai frumos,care-i mai adevarat,acela de a da si a primi dragoste,acela de a crea fericire din nimic,acela de a lasa mostenire celor ce vin din urma cunoasterea strabunilor la care ai adaugat si propria experienta de-o viata.Prezent?Cand te-ai uitat ultima data la stele?Cand te-i plimbat ultima data printr-un parc privind frunzele ce cad si ascultand povestile spuse in soapta de vant?Cand te-ai oprit ultima data din drumul tau sa privesti mai de aproape o floare?Cand ai zambit ultima data unor necunoscuti?Cand ai luat ultima data o carte care nu-ti era necesara la servici ori la scoala?Cand ai plans ultima data pentru ca undeva ,candva,departe si demult ..."un miel a mancat un trandafir!"? Mai ai prezent ori ti-au ramas doar fragmente de trecut in amintire si retraiesti la nesfarsit o singura si mereu identica zi banala?

Eu...

Eu sunt copacul fara radacina purtat departe de vant,sunt pastratorul cuvintelor ,vesnicul indragostit al misterelor ce se vor dezlegate doar pentru a genera alte mistere mai profunde. Sunt unul dintre cei mai enevanti oameni-pentru unii (caci,spun ei,cuvintele mele nu se leaga intr-un sens,devin un fel de bla-bla de dragul vorbirii)-altii considera ca ma apropiu uneori de esenta problemelor dezbatute.Unii ma asculta,altii ma ironizeaza si sunt convins ca marea majoritate ma ignora.Asadar cine sunt? Pentru omenire sunt un oarecare,cei infometati vad in mine o gura in plus ce consuma resurse,urmasilor le sunt o treapta,predecesorilor o fila pe care si-au notat trecerea.Zile bune,zile rele,vin si trec...in fiecare clipa sunt altul,eu mereu cred altceva , vad uneori ce ochiului i s-a ascuns,altadata ma impiedic acolo unde toti vazusera piedica.Sunt doar un om printre oameni si o fiara intre fiare.Din cenusiul multimii nu ma disting.Dumnezeu mi-a dat o viata dar nu ma cunoaste nici el.Samanta de spirit plantata in mine a crescut.Nici eu nu ma cunosc desi stiu cine sunt.Cobor adanc in mine ,in cotloanele nebuniei regasesc fiara ferecata,sper ca nu va evada nicicand.E acolo,exista ...eu sunt fiara cea temuta si mana care o tine'n frau.Un ochi imi plange ,un ochi imi rade.Sunt o cantitate neglijabila din mai toate si totodata masura tuturor.Dumnezeu miniatural, eu sunt si zilnic mor pe cruce rastignit de propriile mele ganduri.Martor sunt al trecerii,clipa efemera in care nimicul s-a trezit la constiinta... Voi ce sunteti?Dar sunteti?Proiectii externe ale eu-lui meu ...ma intrebati ce sunt?Vazut dinafara sunt nimic ,pentru sinele egoist sunt totul. Sunt cel ce vede zambetul amar in ochii celor ce in mine se regasesc ,sunt cel ce se distreaza pe seama zambetului superior al celor ce nu ma inteleg. Inchis in corpul meu ca in sicriu stau suspendat in punctul de echilibru dintre cer si pamant.Invidiez stanca pentru apropierea sa de cer ,invidiez marea pentru cunoasterea adancului. Ca cine sunt?Nebunul a carui singura certitudine este moartea de maine si totusi spera intr-un maine insorit.Ma rog la un Dumnezeu ascuns in ceruri,in ape,in pamant,imi pun sperantele in el...apoi il blastam caci mi-a dat din cunoastere indeajuns de mult cat sa inteleg ce vad ,dar nu destul cat sa pot sta si admira impacat. Sunt drumul drept strabatut in ratacire,sunt adevarul impletit strans cu minciuna,sunt si ispita ,sunt si sfant...